Traian Ungureanu

Ori de cîte ori anunță pacea, Rusia pregătește faza decisivă a războiului. Scenariul se repetă, dar asta nu pare să îi lumineze pe liderii care tratează cu Rusia. Pentru mulți lideri și comentatori politici, decizia rusă de retragere militară din Siria e, limpede, un eveniment pozitiv. În fond, logica formală spune că un combatant mai puțin înseamnă mai multe șanse de pace. Multă lume a legat decizia surprinzătoare a Rusiei de pregătirea convorbirilor de pace de la Geneva. Secretarul de Stat american Kerry a salutat, convins, atitudinea Rusiei. Dar poate fi Rusia suspectată de bune intenții? Și e naivitatea exclusă printre politicieni, ba chiar printre politicieni care ar fi trebuit să învețe din experiența anterioară în relațiile cu Rusia?

Mai mult: e, oare, de crezut că, deodată, Rusia a decis să se poarte corect, să pună capăt vărsării de sînge și să coopereze, cuminte, la un acord de pace? În termeni cei mai generali, trebuie recunoscut că nu doar Rusia ci orice stat angajat într-un conflict nu face gesturi gratuite, nu ia decizii poetice și nu cade în idealism ca într-o groapă din drum. Politica e politică, iar politica marilor puteri în conflict e cea mai severă formă de politică. Dacă deciziile unui stat sînt luate cu bună credință sau nu, e altă discuție.

În orice caz, retragerea efectivelor militare rusești din Siria nu e un gest născut fără avertismente și precedente imediate. Cine caută o explicație ar trebui să știe că Rusia a aplicat aceeași schemă, nu demult, în Ucraina. Și acolo, Rusia, implicată într-o manieră camuflată, dar evidentă, a decis la un moment dat să treacă de la faza militară la negocieri. Și atunci decizia a fost întîmpinată cu ușurare și tratată ca o dovadă de reintrare pe o orbită rațională. Însă ce nu trebuie omis sub nici o formă e că manevra rusească a dus la fixarea situației de pe teren în formula pe care Rusia și-a dorit-o de la bun început. Asta a însemnat că pozițiile de front cucerite de separatiștii ruși au rămas neschimbate, ba au fost chiar consfințite la masa negocierilor. Celelalte state participante la negocieri au acceptat de facto că Rusia e arbitrul zonei și au recunoscut, astfel, în mod indirect, că nu sînt gata să sprijine suveranitatea și integritatea Ucrainei. Relaxarea atitudinii rusești a fost, în această lumină, cu totul altceva decît ar fi fost de crezut. Rusia a decis să ia piciorul de pe pedală numai în momentul în care s-a asigurat că a întors în favoarea ei situația politică și militară. Din acea clipă, Rusia a devenit aparent rezonabilă și a început negocierile. Gestul a fost însoțit de un calcul psihologic întemeiat: puterile occidentale vor fi mai mult decît fericite să intre în negocieri, pentru că, în acest fel, primesc ocazia de a arăta că fac ceva și că rezolvă o criză majoră. Imaginea trimisă acasă de puterile occidenale conține doar aceste date și omite, desigur, un detaliu esențial: partida a fost pierdută. Rusia a folosit metoda în care forța brută e urmată de concesii aparente și a obținut, în mare, exact ce și-a propus de la bun început: controlul în zonă și, în plus, aprobarea tacită a puterilor occidentale. De aici trebuie să pornească interpretarea și în cazul manevrei din Siria.

Recomandările rituale și oficiale anti-corupție aterizează la Chișinău și București fără contenire. Adresa e corectă, dar remediile lipsesc iar discursurile și programele menite să rezolve ceva au ajuns să provoace nu numai plicitiseala, dar și deriziunea. La început, în anii `90, terapia anti-corupție a provocat senzație. Cineva venea și spunea lucrurilor pe nume. După un timp, lumea a început să bage de seamă că sosirea și plecarea emisarilor-vraci nu schimbă mare lucru. Pe măsură ce instituțiile și programele anti-corupție se instalau la îndemnul criticilor occidentali era de așteptat o schimbare. Cu toate astea, corupția rămînea constantă sau își schimba doar formele. Devenea evident că vracii anti-corupție erau bine intenționați, dar puneau mereu degetul pe organul greșit. Motorul producător de corupție n-a fost niciodată atins sau stins și a continuat să tureze cu spor. Unde e greșeala?

Diagnosticele puse de observatorii externi de tip Kaplan suferă la un loc de una și aceeași mare problemă: nu pot afla cauzele reale corupției pentru că - surpriză! - au o înțelegere istorică limitată. Pur și simplu, cercetătorii și politicienii care se împiedică de persistența corupției în Est nu pot înainta în căutarea cauzelor pentru că nu cred în determinări istorice. Rolul istoriei e minor în aceste cercetări care se se simt bine în preajma geografiei, a tradiției fără alte explicații, a conceptului vag de înapoiere și, mai ales, a misionarismului etic. Mai precis, ce nu înțeleg acești cercetători e că istoria unei societăți e rezultatul unor evenimente cheie care dictează pe perioade lungi. Atfel, societățile estului sînt așa cum sînt pentru că nu au parcursul istoric al vestului. Mai clar: pentru că nu au făcut revoluții politice și economice burgheze. Nici măcar în perioada pre-comunistă, aceste societăți n-au reușit să se restructureze pe model burghez, au adoptat doar forme și direcții general-teoretice burgheze, dar nu au părăsit definitiv modelul de dominație care presupune corupția. Apoi, odată cu dictaturile comuniste și în ciuda așa zisei modernizări industriale forțate, modelul de dominație răspunzător de corupție a continuat să lucreze în ascuns, ba chiar a fost lărgit de o populație pusă în situația de a supraviețui economic pe tot felul de scurtături.

După 1989, lumea occidentală s-a mulțumit să bifeze democratizarea estului proclamată de est, fără să insiste asupra restructurării interne pe tipare burgheze. Putea o asemenea presiune să izbîndească? Greu de spus. Mai degrabă, nu! Revoluțiile care schimbă istoria unei națiuni sînt eficiente doar dacă vin din interior sau dacă vin din afară, dar sînt impuse prin forță și ocupație (deși, în asemenea situații, rezultatul e mult mai slab).

Ajungem astfel la o mai bună înțelegere a problemelor de care suferă rețetarul politologic și politic occidental atunci cînd e aplicat unor state ca Moldova. Nu poți prescrie un taratament atîta vreme cît nu poți înțelege cauzele. Da, factori secundari ca problemele minoritare sau geografia care te-a așezat într-un loc rău explică destul, dar o fac fără să atingă cauzele. Din acest punct de vedere, interpretarea și tratamentul folosit de mulți observatori occidentali sînt un soi de medicină bizară care lucrează îndărătnic fără diagnostic.