Traian Ungureanu

Cine face o schiță sumară a balamucului sîngeros din Orientului Mijlociu se va pomeni cu o distribuție numeroasă din care lipsește marele actor: Occidentul. Mai precis: Statele Unite. Rolul tradițional de ordonator și garant al stabilității a coborît la statutul de prezență verbală.

Statele Unite vorbesc, uneori elegant și mereu principial, dar nu mai acționează și nu mai contează. Statele Unite sînt de negăsit, iar această absență a făcut loc Rusiei care manevrează viguros și abil toate pîrghiile, producînd pericole și scenarii negative în serie. Rămînînd în lumea politicii reale, trebuie spus că Statele Unite nu puteau păstra zona intactă sau nepătată, dar puteau împiedica dezastrul care se revarsă, acum, în toate direcțile. Răspunderea revine direct administrației Obama, deși - trebuie adăugat imediat - criza răspunsului american e un semn care angajază administrații anterioare, tendințe și curente mult mai generale. Însă paralizia politicii externe a administrației Obama e un fapt greu de contestat pînă și pentru susținătorii cei mai fideli ai președintelui.

În fond, gestul care a transmis clar primul mesaj de derută și neputință americană a fost faimoasa „linie roșie” anunțată de Președintele Obama după atacurile cu amament chimic ale regimului Assad. Linia roșie a fost călcată în picioare și administrația Obama a rămas la declarații. În următoarele luni și ani, administrația Obama a rămas constant la nvelul politicii declarative și s-a ales cu reputația meritată de actor depășit, odinioară superstar, azi amator. Negocierile cu Iranul au adus un cîștig enorm regimului de la Teheran, fără ca Statele Unite să obțină măcar un compromis pe tema Siriei, unde Iranul e un combatant cheie.

După patru ani de haos în Orientul Mijlociu și tot atîția ani de inactivitate americană, Rusia e forța dominantă. Orientul Mijlociu e o gaură neagră extrem de productivă pentru strategia globală a Rusiei. Premiul Nobel pentru pace decernat președintelui Obama pare o ironie.

Fiasco-ul administrației Obama trebuie bîne cîntărit și înțeles. Exemplul personal nu trebuie nesocotit. Un lider politic poate inspira sau demobiliza un sistem întreg, cu atît mai mult cu cît politica pe care o promovează e constantă și devine previzibilă. Însă, mai mult decît realitatea competențelor personale, problema impasului extern american e semnul unei realități politice occidentale. Un nou tip de politician și o nouă concepție asupra politicii dau tonul vieții publice americane și vest-europene. Amîndouă sînt centrate pe realități interne, în special pe probleme de asistență socială, drepturi și grupuri de electorat fidele sau de fidelizat. Amîndouă sînt confiscate de măsuri vaste de întreținere socială și niciuna nu mai vede și nu mai crede în prioritățile politicii externe.

Izolaționismul revine în America. Occidentul european practică un joc asemănător pe care îl numește arta compromisului. Amîndouă ignoră sau nu înțeleg principiul care face din orice politică externă o forță sau o slăbiciune construită acasă. Dacă valorile politicii de acasă sînt modeste, prea vagi sau pasive, politica externă se va impregna, fără excepție, de același spirit. Criza e, de fapt, mult mai gravă decît ar lăsa-o să se înțeleagă erorile și absențele de politică externă. Ceea ce nu face decît să complice impasul, să adauge la nivelul general de risc și să facă și mai vulnerabile societățile lumii euro-americane.

Înainte de a vorbi despre cauzele care fac lumea de neînțeles, nu strică o recapitulare la marginea haosului. Așadar, ce se întîmplă în Orientul Mijlociu? Nu e limpede de unde trebuie început. Putem porni de oriunde și cu oricine. La capăt, așteaptă același lucru: războiele suprapuse. Putem începe, de pildă, cu ce face Iranul. Abil și neînduplecat, regimul iranian exportă revoluție islamică șiită. Umbra religioasă și armele Iranului lucrează în Liban unde aliații din Hezbolah fac jocurile. În Siria, același interpus iranian e parte în războiul civil și îl susține pe Președintele Assad. În Iraq, gărzile șiite iraniene controlează aproape fiecare mișcare politică a unui stat în aparență eliberat și independent. În Yemen și Oman, forțe fidele Iranului au declanșat războaie civile care urmăresc îndepărtarea marelui inamic sunit. În Arabia saudită, o minoritate șiită instrumentată de la Teheran, încearcă să producă dezechibru.

De partea lor, suniții, conduși de Arabia Saudită, finanțează și promovează pe toate căile un alt extremism: wahabismul - o interpretare strictă a islamului, care a inspirat Al Qaida și Statul Islamic. Saudiții sînt alarmați de ofensiva șiită și au ajuns chiar să amenințe cu invazia militară în Siria (așa cum au făcut-o, deja, în Yemen).

Turcia, agitată de politica vizionar-paranoică a regimului Erdogan, e presată de un val de refugiați fără sfîrșit împins de războiul din Siria. Mai mult, rebeliunea kurzilor ridicați în Turcia și în țările limitrofe a declanșat un război civil suplimentar nedeclarat în Turcia și se va termina, aproape sigur, cu apariția unei regiuni kurde autonome. Criza a fost adusă la apogeu de implicarea Rusiei, cu trupe și forțe aeriene care operează pe granița cu Turcia. Prinsă în atîtea conflicte simultane, Turcia a amenințat, de asemenea, cu invazia militară în Siria.

Rusia a devenit rapid principalul factor de putere și acțiune în zonă. Contingentul militar rus din Siria efectuează în jur de 500 de raiduri aeriene pe zi. Intervenția rusă a restabilit poziția regimului Assad, după ce a împins la marginea dezintegrării forțele ostile lui Assad. Statul Islamic și varianta siriană Al Qaida nu sînt în obiectivul ofensivei rusești și își mențin ponderea și forța de distrugere. Rusia sprijină activ mișcările kurde care țin Turcia în șah. Rusia a deschis un vast joc militar și politic din care are de cîștigat pe toate planurile. Mai întîi, forțînd o situație care pune la încercare unitatea Occidentului și, mai ales, sincronizarea NATO-UE. Efectivele ruseși luptă la doar cîțiva kilometri de zonele în care sînt angajate trupele turcești. O ciocnire e oricînd posibilă. Situația presează asupra faimosului Articol 5 al Tratatului NATO care promite asistență aliată oricărui stat membru agresat. Pericolul unui conflict cu Rusia se traduce în presiuni NATO care încearcă să tempereze Turcia. În replică, Rusia continuă să blufeze cu măiestrie pentru a demonstra tuturor că Articolul 5 e o vorbă în vînt, iar Alianța NATO e nefuncțională. În același timp, valul colosal pus în mișcare de acțiunile comune ale forțelor pro-Assad și rusești continuă să macine o Uniune Europeană care se apropie incredibil de irelevanță, dacă nu de dezagregare.

Siria a încetat să mai existe și e doar abatorul în care se varsă toate conflictele vechi și noi ale Orientului Mijlociu. Pe lîngă haos și masacre, celălalt produs de marcă al Siriei e confuzia totală a percepției occidentale, așa cum e ea alimentată de presă. Deformarea cea mai stridentă a percepției occiedentale e mitul forțelor „moderate” care se opun lui Assad. O a doua nălucire sînt kurzii cei buni și pro/democratici. În teatrul de luptă sirian, nu există, practic, diferențe între călăi și victime, moderați radicali sau pro și anti-occidentali. Forțele pro-Assad și anti-Assad fac, pe rînd, aceleași lucruri. Amîndouă trăiesc din teroarea violentă asupra zonelor și populațiilor cu care vin în contact.

Însumînd, această poveste de nepovestit e echivalentul unui mănunchi de fitile care pot produce, oricînd, explozia cea mare: un război global. E de necrezut, dar ipoteza unui conflict mondial a trecut în doar cîțiva ani, de la science-fiction la probabilitate îngrijorătoare. Cine și ce poate explica această alunecare în dezordine și violență? Răspunsul nu e greu de găsit.