Traian Ungureanu

În expansiunea lui multiplicată infinit de mass media și Internet, limbajul politic a impus două schimbări masive: formalizarea și terminologia inanimată. Formalism înseamnă fuga spre noțiuni, teme și concepte extrem de generale și înalte: binele comun, progresul, prosperitatea, echilibrul. Schimbarea terminologică e mult mai ușor de urmărit. Să trecem la exemple. Mai întîi, acțiunile politice sînt prezentate, contrar definiției lor clasice, ca inițiative prietenoase și consensuale. Polticienii anunță, de pildă, că vor un pact. Cu Chișinăul, cu România, sau cu societatea. Alteori, cînd vorbesc de alternativa pentru Chișinău, România, sau societate, lucrurile par mai animate, dar rămîn la fel de generale. Tot neutre, generale și binevoitoare sînt și asocierile care ar trebui să fie partizane. De pildă, susținătorii Moldovei sau ai Georgiei se grupează în asociații pe care le numesc prietenii Moldovei sau Georgiei și, cu asta, au eliminat - sau cred că au eliminat - bănuiala de părtinire. Cînd o inițiativă sau un program mai larg dă cu oiștea în gard, politicianul vine și anunță spre ușurarea generală că are un plan B, o denumire care aduce prestigiul geometriei și împinge criza spre rezolvări matematice. La fel de neutru e și angajamentul politicianului care vrea să își ia susținătorii alături. El va anunța un parteneriat. Pentru Moldova sau pentru dezvoltare sau pentru Prut. Neutre și obiective sînt și dorințele cele mai adînci ale politicianului care vrea să pună o țară pe calea cea bună. El va prezenta un proiect de țară, unde țara devine un obiect sau o machetă la care se poate lucra ca în atelier. Cu acest prilej, politicianul anunță că inițiază o dezbatere publică națională. Evident așa ceva nu poate exista decît în termenii mecanici în care alegătorii devin școlari și iau cuvîntul pe rînd în aceeași sală de clasă. Cînd trece la treabă, politicianul se înconjoară imediat de termeni care aduc pe scenă obiecte, unelte și instrumente. Astfel, politicianul va invoca nu știu ce sistem fiscal cu două viteze, propunînd publicului să stea cu impozite cu tot într-un automobil. Într-un asemenea sistem, vor acționa clauze legale care vor avea rol de frînă. Mai departe, cutare măsuri privitoare la asistența medicală vor constitui pilonul 1, 2 sau 3, al politicii sociale. Pragul apare și el la treabă ori de cîte ori polticianul vrea să vorbească de limite de salariu. Cînd politicienii vor să spună că nu acceptă cutare pretenții ale altor politicieni apare negreșit linia roșie dincolo de care nu se poate trece. Evident, nu trebuie să se ajungă în asemenea situații și atunci politicianul anunță că e înarmat cu un mecansim de de-escaladare sau de stingere a conflictelor, un soi de extinctor care pune capăt pîrjolului. Peste toate domnește însă imaginea pachetului. Vremea legilor și a deciziilor s-a dus. Orice s-ar hotărî, bine sau rău, în sport, sănătate sau minerit nu poate fi decît o sumă de decizii și legi, adică un pachet. Sugestia e, aici, că pachetul fiind doldora și cu de toate îi va mulțumi obligatoriu pe toți și nu poate fi refuzat. Oricum chiar dacă pachetul e refuzat, politicienii anunță discuții noi, dar numai în formatul 1 sau 2 sau 3 plus ceva. Impresia e, iar, de garanție matematică. E imposibil de crezut că un format care seamănă la nume cu un cifru infailibil poate eșua. Noul inventar al limbajului politic e mult mai vast.

Tendința e, însă, una și aceeși: obiectualizarea. Adică procedeul în care termeni recoltați din realitatea inainmată caută să tranismită impresia de obiectivitate științifică. Politica devine astfel o activitate ascunsă în spatele propriului limbaj. În mod evident, pasiunile și interesele umane rămîn adevărata ocupație a politicii. Numai că, azi, adevărul contradictoriu și pasional al politicii e înțeles ca o culpă și o rușine care trebuie bine ascunse. Grav e că o asemenea intenție e, de fapt, ostilă alegătorului de rînd. Omul pe care se bazează democrația e ținut la distanță. Puțini mai înțeleg adevăratul mesaj al politicianului și asta îi face să vadă aceeași persoană și aceeși lipsă de sinceritate în toți politicienii. Mai mult, omul de rînd are clar în față dovada că politicienii vorbesc păsărește. Excluderea limbajului clar duce la excluderea alegătorului, iar acesta răspunde întorcînd spatele sau luînd decizii radicale și dezordonate. Cercul se închide și ne spune de ce anume schimbarea limbajului politic în ultimii 20-25 de ani e atît de importantă.

În ultimii 25 de ani, politica și istoria lumii s-au schimbat de două ori. Prima oară în 1989, după falimentul regimurilor comuniste esteuropene. A doua oară, în 2001, după marele atac terorist islamic de la New York.

În ultimii cîțiva ani, s-a pus în mișcare o a treia mare schimbare: criza Europei, însoțită de ascensiunea Chinei și Indiei. Toate aceste frămîntări colosale sînt partea complexă, traumatică, dar vizibilă a mutațiilor care aduc noul. Într-un fel, e vorba de partea cea mai simplă a schimbării umane, deși asta nu înseamnă că stă în puterea noastră să decidem prea mult cursul evenimentelor. Există, însă, alte schimbări care s-au hotărît deja, care ne-au schimbat și în care am intrat fără să fi decis vreodată așa ceva și, de cele mai multe ori, fără chiar să o știm. Poate prima din aceste schimbări formidabile și implacabile, e limba. Nu doar limba în general, ci limbajul aplicat, felul în care vorbim despre ceva anume cînd vrem să facem ceva anume. De pildă, politică.

Treptat, dar destul de rapid, felul de a vorbi al celor ce fac politică dar și al celor care sînt interesați din afară de politică s-a schimbat și aproape nu mai are legătură cu tot ce se vorbea în epocile trecute. Nu simțim aceste mutații pentru că, în genere, schimbările de limbaj sînt insidioase, nu cer aprobare și se instalează fără dezbatere. Cineva se trezește vorbind altfel fără să poată spune cînd și cum a început să vorbească altfel. Indivizii și societățile sînt mereu în situația de a considera că e normal să vorbească așa cum vorbesc și e anormal să mai vorbească așa cum vorbeau înainte.

Cazul politicii e spectaculos pentru că nici un alt domeniu de acțiune umană n-a suferit o transformare mai spectaculoasă. În definitiv, politica nu și-a schimbat universul și cu toatea astea a adoptat un alt limbaj. Vorbind de politică, nu sîntem în situația tehnologiei în care apariția unor dimenisiuni, spații și obiecte complet noi, a cerut, pur și simplu, schimbarea de limbaj. Nu. Politica e, în mare, aceeași dintotdeauna. E vorba tot de conducători și conduși, grupuri de interese, partide, alianțe, programe, promisiuni li negocieri. Cu toate astea, două lucruri s-au schimbat fundamental. Scopul limbajului politic a rămas neatins (persuasiunrea, puterea de a convinge), dar calitatea și, în strînsă legătură, terminologia s-au schimbat dramatic. Mai clar, calitatea a trecut de la direct la formal, iar terminologia a mers pe același drum inventînd un ocean de termeni neutri și ne-emoționali.

Formalism înseamnă acea nouă calitate a limbajului politic în care domină aparenta obiectivitate. Politicienii nu mai susțin pledoarii distincte, ci vorbesc în general despre principii și teme fixe, incolore și necontestabile. De pildă, apelul constant la bunăvoință, binefacere, echilibru și satisfacție generală. Politicienii se cațără foarte sus, într-o sferă de generalitate care le asigurăp protecția, dar le formalizează limbajul. De aici impresia generală că toți politicienii vorbesc la fel și spun același lucru, adică nimic. A doua schimbare e determinată tocmai de această repliere în formalism și privesște terminologia sau, cum s-ar zice, limba concretă. Aici, modificările sînt flagrante și rezultatul e, foarte des, de un comic irespirabil. Noua terminologie politică tinde să adopte, pur și simplu, un inventar inanimat și așa zicînd obiectiv.

Ce înseamnă asta se poate înțelege mai bine trecînd în revistă cele mai uzuale formule folosite, azi, de politicieni.