Traian Ungureanu

Înainte de a vorbi despre cauzele care fac lumea de neînțeles, nu strică o recapitulare la marginea haosului. Așadar, ce se întîmplă în Orientul Mijlociu? Nu e limpede de unde trebuie început. Putem porni de oriunde și cu oricine. La capăt, așteaptă același lucru: războiele suprapuse. Putem începe, de pildă, cu ce face Iranul. Abil și neînduplecat, regimul iranian exportă revoluție islamică șiită. Umbra religioasă și armele Iranului lucrează în Liban unde aliații din Hezbolah fac jocurile. În Siria, același interpus iranian e parte în războiul civil și îl susține pe Președintele Assad. În Iraq, gărzile șiite iraniene controlează aproape fiecare mișcare politică a unui stat în aparență eliberat și independent. În Yemen și Oman, forțe fidele Iranului au declanșat războaie civile care urmăresc îndepărtarea marelui inamic sunit. În Arabia saudită, o minoritate șiită instrumentată de la Teheran, încearcă să producă dezechibru.

De partea lor, suniții, conduși de Arabia Saudită, finanțează și promovează pe toate căile un alt extremism: wahabismul - o interpretare strictă a islamului, care a inspirat Al Qaida și Statul Islamic. Saudiții sînt alarmați de ofensiva șiită și au ajuns chiar să amenințe cu invazia militară în Siria (așa cum au făcut-o, deja, în Yemen).

Turcia, agitată de politica vizionar-paranoică a regimului Erdogan, e presată de un val de refugiați fără sfîrșit împins de războiul din Siria. Mai mult, rebeliunea kurzilor ridicați în Turcia și în țările limitrofe a declanșat un război civil suplimentar nedeclarat în Turcia și se va termina, aproape sigur, cu apariția unei regiuni kurde autonome. Criza a fost adusă la apogeu de implicarea Rusiei, cu trupe și forțe aeriene care operează pe granița cu Turcia. Prinsă în atîtea conflicte simultane, Turcia a amenințat, de asemenea, cu invazia militară în Siria.

Rusia a devenit rapid principalul factor de putere și acțiune în zonă. Contingentul militar rus din Siria efectuează în jur de 500 de raiduri aeriene pe zi. Intervenția rusă a restabilit poziția regimului Assad, după ce a împins la marginea dezintegrării forțele ostile lui Assad. Statul Islamic și varianta siriană Al Qaida nu sînt în obiectivul ofensivei rusești și își mențin ponderea și forța de distrugere. Rusia sprijină activ mișcările kurde care țin Turcia în șah. Rusia a deschis un vast joc militar și politic din care are de cîștigat pe toate planurile. Mai întîi, forțînd o situație care pune la încercare unitatea Occidentului și, mai ales, sincronizarea NATO-UE. Efectivele ruseși luptă la doar cîțiva kilometri de zonele în care sînt angajate trupele turcești. O ciocnire e oricînd posibilă. Situația presează asupra faimosului Articol 5 al Tratatului NATO care promite asistență aliată oricărui stat membru agresat. Pericolul unui conflict cu Rusia se traduce în presiuni NATO care încearcă să tempereze Turcia. În replică, Rusia continuă să blufeze cu măiestrie pentru a demonstra tuturor că Articolul 5 e o vorbă în vînt, iar Alianța NATO e nefuncțională. În același timp, valul colosal pus în mișcare de acțiunile comune ale forțelor pro-Assad și rusești continuă să macine o Uniune Europeană care se apropie incredibil de irelevanță, dacă nu de dezagregare.

Siria a încetat să mai existe și e doar abatorul în care se varsă toate conflictele vechi și noi ale Orientului Mijlociu. Pe lîngă haos și masacre, celălalt produs de marcă al Siriei e confuzia totală a percepției occidentale, așa cum e ea alimentată de presă. Deformarea cea mai stridentă a percepției occiedentale e mitul forțelor „moderate” care se opun lui Assad. O a doua nălucire sînt kurzii cei buni și pro/democratici. În teatrul de luptă sirian, nu există, practic, diferențe între călăi și victime, moderați radicali sau pro și anti-occidentali. Forțele pro-Assad și anti-Assad fac, pe rînd, aceleași lucruri. Amîndouă trăiesc din teroarea violentă asupra zonelor și populațiilor cu care vin în contact.

Însumînd, această poveste de nepovestit e echivalentul unui mănunchi de fitile care pot produce, oricînd, explozia cea mare: un război global. E de necrezut, dar ipoteza unui conflict mondial a trecut în doar cîțiva ani, de la science-fiction la probabilitate îngrijorătoare. Cine și ce poate explica această alunecare în dezordine și violență? Răspunsul nu e greu de găsit.

În expansiunea lui multiplicată infinit de mass media și Internet, limbajul politic a impus două schimbări masive: formalizarea și terminologia inanimată. Formalism înseamnă fuga spre noțiuni, teme și concepte extrem de generale și înalte: binele comun, progresul, prosperitatea, echilibrul. Schimbarea terminologică e mult mai ușor de urmărit. Să trecem la exemple. Mai întîi, acțiunile politice sînt prezentate, contrar definiției lor clasice, ca inițiative prietenoase și consensuale. Polticienii anunță, de pildă, că vor un pact. Cu Chișinăul, cu România, sau cu societatea. Alteori, cînd vorbesc de alternativa pentru Chișinău, România, sau societate, lucrurile par mai animate, dar rămîn la fel de generale. Tot neutre, generale și binevoitoare sînt și asocierile care ar trebui să fie partizane. De pildă, susținătorii Moldovei sau ai Georgiei se grupează în asociații pe care le numesc prietenii Moldovei sau Georgiei și, cu asta, au eliminat - sau cred că au eliminat - bănuiala de părtinire. Cînd o inițiativă sau un program mai larg dă cu oiștea în gard, politicianul vine și anunță spre ușurarea generală că are un plan B, o denumire care aduce prestigiul geometriei și împinge criza spre rezolvări matematice. La fel de neutru e și angajamentul politicianului care vrea să își ia susținătorii alături. El va anunța un parteneriat. Pentru Moldova sau pentru dezvoltare sau pentru Prut. Neutre și obiective sînt și dorințele cele mai adînci ale politicianului care vrea să pună o țară pe calea cea bună. El va prezenta un proiect de țară, unde țara devine un obiect sau o machetă la care se poate lucra ca în atelier. Cu acest prilej, politicianul anunță că inițiază o dezbatere publică națională. Evident așa ceva nu poate exista decît în termenii mecanici în care alegătorii devin școlari și iau cuvîntul pe rînd în aceeași sală de clasă. Cînd trece la treabă, politicianul se înconjoară imediat de termeni care aduc pe scenă obiecte, unelte și instrumente. Astfel, politicianul va invoca nu știu ce sistem fiscal cu două viteze, propunînd publicului să stea cu impozite cu tot într-un automobil. Într-un asemenea sistem, vor acționa clauze legale care vor avea rol de frînă. Mai departe, cutare măsuri privitoare la asistența medicală vor constitui pilonul 1, 2 sau 3, al politicii sociale. Pragul apare și el la treabă ori de cîte ori polticianul vrea să vorbească de limite de salariu. Cînd politicienii vor să spună că nu acceptă cutare pretenții ale altor politicieni apare negreșit linia roșie dincolo de care nu se poate trece. Evident, nu trebuie să se ajungă în asemenea situații și atunci politicianul anunță că e înarmat cu un mecansim de de-escaladare sau de stingere a conflictelor, un soi de extinctor care pune capăt pîrjolului. Peste toate domnește însă imaginea pachetului. Vremea legilor și a deciziilor s-a dus. Orice s-ar hotărî, bine sau rău, în sport, sănătate sau minerit nu poate fi decît o sumă de decizii și legi, adică un pachet. Sugestia e, aici, că pachetul fiind doldora și cu de toate îi va mulțumi obligatoriu pe toți și nu poate fi refuzat. Oricum chiar dacă pachetul e refuzat, politicienii anunță discuții noi, dar numai în formatul 1 sau 2 sau 3 plus ceva. Impresia e, iar, de garanție matematică. E imposibil de crezut că un format care seamănă la nume cu un cifru infailibil poate eșua. Noul inventar al limbajului politic e mult mai vast.

Tendința e, însă, una și aceeși: obiectualizarea. Adică procedeul în care termeni recoltați din realitatea inainmată caută să tranismită impresia de obiectivitate științifică. Politica devine astfel o activitate ascunsă în spatele propriului limbaj. În mod evident, pasiunile și interesele umane rămîn adevărata ocupație a politicii. Numai că, azi, adevărul contradictoriu și pasional al politicii e înțeles ca o culpă și o rușine care trebuie bine ascunse. Grav e că o asemenea intenție e, de fapt, ostilă alegătorului de rînd. Omul pe care se bazează democrația e ținut la distanță. Puțini mai înțeleg adevăratul mesaj al politicianului și asta îi face să vadă aceeași persoană și aceeși lipsă de sinceritate în toți politicienii. Mai mult, omul de rînd are clar în față dovada că politicienii vorbesc păsărește. Excluderea limbajului clar duce la excluderea alegătorului, iar acesta răspunde întorcînd spatele sau luînd decizii radicale și dezordonate. Cercul se închide și ne spune de ce anume schimbarea limbajului politic în ultimii 20-25 de ani e atît de importantă.