Traian Ungureanu

Cînd se întîmplă ceva cu adevărat? Firește, atunci cînd se întîmplă. Și totuși, răspunsul e mult mai complicat și mult mai puțin firesc decît s-ar crede. Asta pentru că întîmplarea în sine nu e singură deajuns. De pildă, ceva se poate întîmpla, dar dacă nu se întîmplă în văzul cuiva e ca și cum nu s-ar fi întîmplat. Mai mult: chiar dacă întîmplarea are martori, ea trebuie recunoscută de un public mai larg, fie că e criticată, fie că e apaludată de o galerie foarte hotărîtă. Altfel, totul s-a întîmplat degeaba. Dar să trecem la fapte.

Aviația militară rusă bombardează ținte din Siria. Mai departe, urmează una din acele situații care dovedesc, practic, de ce un lucru se poate întîmpla fără să existe cu adevărat. Bombardamentele rusești în Siria au pornit cu asigurarea oficială după care ținta atacurilor sînt forțele teroriste (în principal Statul Islamic) și forțele rebele care încearcă răsturnarea regimului Assad (susținut de Rusia). Cu o condiție clară: țintele vor fi numai și numai forțe înarmate. Unele sută la sută teroriste, altele doar ostile regimului sirian și inacceptabile pentru Rusia. Ceea ce exclude, cu siguranță, o categorie: civilii. Și, într-adevăr, după propriile declarații, forțele armate ruse nu au pornit cu misiunea de a ataca civilii. Ministerul rus al Apărării continuă, de altfel, să repete periodic și apăsat că nu atacă zone civile. Știm, însă, că nu e așa.

Există, deja, numeroase mărturii locale și de presă care spun că aviația militară rusă nu ține cont de nimic. Bombardamentele lovesc fără nici un fel de distincție și au ucis sute de civili în casele lor, pe stradă sau în piețele în care locuitorii orașelor siriene se strîng pentru cumpărături. Două rapoarte amănunțite, însoțite de fotografii și probe documentare, adună date suficiente pentru a dovedi că atacurile rusești distrug, cu bună știință, zone locuite de civili. Rapoartele sînt cu atît mai credibile cu cît vin din partea unor organizații care nu pot fi bănuite de simpatie pentru acțiunile militare în Orientul Mijlociu.

Dincolo de rapoarte și relatări de presă, există un adevăr incomod, dar incontestabil. Între cei care cunosc nemijlocit tradițiile rusești în materie, nimeni nu e surprins. În Estul Europei sau între rușii care nu înghit propaganda de acasă, nimeni nu se aștepta la altceva. Din clipa în care Rusia a anunțat că intervine militar în Siria, lucrurile erau clare. E de crezut că nici între populațiile Orientului Mijlociu, obișnuite cu violența extremă și nediferențiată, nu au existat prea multe speranțe și iluzii.

Dimpotrivă, în societățile occidentale, asasinarea civililor sirieni în urma atacurilor rusești, e un non-eveniment. Ceva ce s-a întîmplat, dar nu există. Asta vrea să spună că faptele pot fi atestate și confirmate din surse serioase, dar existența lor nu contează. Și nu contează pentru că faptele nu sînt omologate, așa cum un stat poate fi o realitate, dar existența lui nu e recunoscută de nimeni. Mai clar spus, în lumea occidentală, acolo unde, odată acceptat și propagat mediatic, un fapt începe să devină o realitate de importanță globală, acțiunile rusești în Siria nu există, deși s-au întîmplat.

Manevra care a blocat frontul Național la alegerile locale din Franța are, pe lîngă succesul imediat, o serie de trăsături discutabile. În euforia care a urmat succesului, mulți politicieni și comentatori au ignorat ceva important: Frontul Național a fost împiedicat să preia o regiune sau alta a Franței, dar nu a fost scos din cursă. Peste un an vin alegerile prezidențiale și Frontul Național ar putea porni competiția întărit de aparentul eșec de la locale. Pus la treabă și răspundere într-una sau mai multe regini ale Franței, Frontul Național n-ar fi făcut excepție de la regula care spune că dacă guvernezi, te uzezi. Rămas în opoziție, Frontul Național își va putea conserva liniștit mitologia. Dimpotrivă, dreapta și stînga vor continua să guverneze și să acumuleze nemulțumiri, într-o perioadă foarte dificilă economic și social pentru Franța. Frontul Național va avea terenul liber și va insista, tot mai credibil, că e soluția nouă pe care Franța trebuie să o încerce după ce sistemul vechi a dovedit a nu știu cîta oară că nu poate rezolva probleme reale. În varianta cea mai nefericită, un nou atentat terorist în următoarele 12 luni ar putea produce un dezastru emoțional și electoral pentru partidele tradiționale. Într-un fel, sistemul politic tradițional al Franței e la numai un atentat distanță de colaps.

Manevra care a blocat Frontul Național e, pînă la urmă, o improvizație tehnică. Ea nu rezolvă nici o problemă economică sau socială. Peste cîteva luni, în funcție de evenimente, destui alegători ar putea ajunge la concluzia că votul tactic n-a făcut decît să salveze clasa politică, adică un cumul de reputații și cariere. În plus, clivajul care face rău atîtor societăți europene s-a adîncit în Franța. Aritmetica primară spune că șase milioane de votanți au pretextul cel mai nimerit să se simtă refuzați și să dezvolte resentimente. Istoria politică a Europei a înregistrat destule cazuri în care o parte a societății a ajuns la concluzia că votează degeaba și a început să creadă, în consecință, că democrația e insuficientă sau inutilă. Astfel de societăți se rup în blocuri care nu mai comunică și sînt foarte greu reconciliabile.

Dealtfel, acest divorț pîndește în prea multe state europene. Un caz recent a dus în Marea Britanie la situația bizară în care un alt partid radical, UKIP, a fost votat de patru milioane de alegători și a obținut, cu aceste voturi, un singur loc în Parlament. Anomalia din Marea Britanie nu e rezultatul votului tactic ci al sistemului de vot uninominal și al modului în care sînt decupate circumscripțiile. Dar asta contează prea puțin. Pentru un public din ce în ce mai larg, efectul e același: votul nu mai reproduce situația reală a preferințelor în societate.

Multă lume va spune că nimic nu are importanță, atîta vreme cît deformările sistemului de vot vin de hac forțelor politice anti-democratice sau extremiste. Așa e, dar numai pe termen scurt. Altfel, odată fixate, precedentele de abatere de la regula reprezentării oneste, efectele nu fac bine democrației. Pe termen mediu și lung, alegătorii absorb o lecție cinică. Treptat alegători de bună credință ajung să conceapă votul ca pe un instrument utilitar, fără legătură cu convingerile sau cu măsurile economice, politice și administrative propriu-zise. Însă marele viciu al acestor situații îi privește pe politicieni. În fond, dreapta și stînga franceză pot calcula că își pot face de cap 4-5 ani, după care cer alegătorilor să îi salveze, sub pretextul că votul lor apără, de fapt, democrația. Francezii se pot aștepta ca, la adăpostul acestui raționament, partidele tradiționale să facă exact ce au făcut și pînă acum. În plus, un partid radical ca Frontul Național începe, în mod toxic, să devină util celor ce susțin că se bat cu el. Atîta vreme cît există, Frontul Național devine o miză de vot pe care politicienii o pot folosi pentru a mobiliza alegătorii la un nivel pe care în mod normal, cu relizările de lor, nu l-ar putea atinge. Nemaivorbind de celălalt avantaj: radicalii devin miză unică de campanie și politicienii sînt scutiți să își mai explica în amănunt proiectele. În cele din urmă, democrația sau, mai bine zis, latura ei electorală, e pusă din greu la încercare de situații de tipul celei creeate la alegerile locale din Franța.