Traian Ungureanu

Discuția despre reapariția cărții lui Hitler pe piața germană, trebuie precedată de cîteva specificații tehnice. Mai întîi, așa numita carte nu e chiar o carte care respectă definiția clasică. Hitler nu a scris, ci a dictat cartea în 1924, pe cînd avea timp destul în închisoarea în care ispășea, în regim foarte relaxat, o condamnare pentru rebeliune. Cartea retipărită acum e rezultatul unui exercițiu de cercetare vast al Institutului pentru Istorie Contemporană din München, un corp academic bine cunoscut, cu o reputație excepțională în lumea studiilor istorice contemporane. Cartea nu e o simplă reproducere a textului original. Ediția publicată recent se întinde pe trei volume și atinge 2000 de pagini, din care 1200 conțin aparatul explicativ, cu aproximativ 3500 de note care lămuresc cititorul în detaliu asupra contextului social, politic, istoric și filozofic al epocii. În ediția publicată de Institutul din München, o carte sinistră devine o excelentă introducere în istoria epocii și un îndreptar neprețuit pentru generațiile care nu o cunosc.

Apariția Mein Kampf într-o nouă ediție germană a fost întîmpinată de poziții contradictorii. Pe de o parte, un curent de opinie a socotit publicarea utilă, argumentînd că, în acest fel, societatea germană depășește un punct dificil și elimină un element vicios de atracție, generat tocmai de interdicția de șapte decenii a cărții. Fructul oprit a dispărut și, odată cu el, cred aderenții acestui punct de vedere, se stinge și mistica unui Hitler interzis și martirizat de așa zisa cenzură democratică. De notat, ceremonia de lansare a cărții a fost deschisă de Ian Kershaw, unul din cei mai mari istorici contemporani ai nazismului și autorul celei mai solide biografii a lui Hitler. Kershaw a argumentat în favoarea cunoașterii prin confruntarea critică a textelor trecutului, indiferent de originea și calitatea lor.

De cealaltă parte, s-au așezat argumente ale asociațiilor civile și ale unora din organizațiile evreiești care au avertizat asupra pericolului pe care îl conține accesul la textul lui Hitler și au sugerat că ediția critică publicată în Germania poate duce la normalizarea nazismului și a figurii lui Hitler. Incontestabil, acest tip de argumente semnalează un pericol real. Oricît de neconvenabil ar suna, adevărul e că readucerea unei teme sau a unei figuri istorice sinistre între temele și figurile așa zicînd normale ale istoriei poate conduce la clasicizare. Cum? Pur și simplu, așezîndu-l pe Hitler în rafturi de bibliotecă alături de autori fără vină și pată.

Unde e adevărul? În tendința de a reda, critic, istoriei toate faptele și figurile sau în presiunea care insistă asupra limitelor și se împotrivește normalizării lui Hitler? Răspunsul e că ambele serii de argumente sînt corecte. La fel cum e de bănuit că fiecare va lua ce crede dintr-o asemenea carte. Publicul general va găsi o introducere excepțională în cauzele și metodele ororii naziste. În același timp și folosind aceeași ediție, resentimentarii vor culege otrăvuri tari și vor lăsa neatins aparatul explicativ. În plus, e de amintit că textul cărții lui Hitler era demult accesibil, și în Germania, pe net.

Ediția publicată la München a fost tipărită într-un tiraj mic, epuizat imediat (4000 de exemplare), dar e de crezut că, în curînd, vor fi publicate tiraje suplimentare. O ediție franceză e, deja, în pregătire și, fără îndoială, vor urma ediții în alte limbi. Pînă la urmă, republicarea acestei cărți de infamie totală era inevitabilă. E de sperat că tot ea va fundamenta oroarea de nazism pentru generațiile care vin.

Pe la începutul lui 1990, într-o perioadă în care fiecare zi dobora altă interdicție comunistă, tarabele cu cărți și ziare dădeau Bucureștiului echivalentul unei răcnet neîntrerupt. Pe tabla murdară a tarabelor apăreau și dispăreau fără întrerupere cărți și ziare tipărite repede, pe hîrtie proastă și abia atribuite vreunei edituri. Singurul lucru clar erau titlurile care zbierau de pe prima pagină a ziarului sau de pe coperta cărții tot felul de lucruri nemaivăzute. Într-adevăr nemaivăzute. În special, cărțile recuperau titluri și autori uitați sau interziși vreme de 50 de ani de cenzura regimului comunist. Orice autor și orice lucrare puteau apărea oricum, peste noapte în volume strînse în grabă, fără cea mai mică îngrijire, sau copiate cu mijloace foto rudimentare după ediții originale. Șocul nu înceta să atragă cumpărători pestriți și emoționați care adunau de-a valma, la prețuri neglijabile, vrafuri de tipărituri, cărți și broșuri, de la scrierile politice ale lui Eminescu, la reviste pornografice mizere. În acest șuvoi de cerneală tipografică groasă, literatura și autorii legionari era, la aproape fiecare tarabă, vedeta și atracția prinicpală. Setea de întîlnire cu marfa literară legionară putea fi explicată, în mare măsură, de suprimarea prelungită sub comuniști. Al doilea motiv era - paradoxal! - antireclama propagandei oficiale care înfierase atît de insistent extremismul legionar încît îl înzestrase cu aromele fructului oprit.

Febra a trecut relativ repede. După un sau cel mult doi, cererea a dispărut aproape cu totul și broșurile legionare sau istoriile pro-legionare au început să se adune în vrafuri nevîndute pe tarabe. Tentația și fascinația accesului la texte interzise s-au stins mai repede decît era de bănuit. De atunci încoace, interesul public s-a schimbat cu totul. Apatia provocată de o ofertă nesfârșită, distracțiile de alt gen și chiar o oarecare blazare în fața elementelor de senzațional au cumințit publicul. La mare căutare sînt acum exotismele și escapismul. Tensiunile textelor de agitație și extremism nu mai interesează. Sînt obositoare. Evoluții de acest tip sînt de găsit peste tot în istoria primilor ani fără comunism ai statelor est-europene. Chiar și state vest-europene au depășit pudorile sau restricțiile editoriale și, în limitele largi permise de lege, au reprodus autori și lucrări cu o reputație și un palmares sinistru. Rămîne, desigur, cazul german. Ca de obicei și din motive întemeiate, trecutul german și recuperarea lui în conștiința publică sînt o problemă aparte.

Recent, tema a reapărut spectaculos. După o absență de exact 70 de ani, publicul german are la dispoziție un volum dinamită - întruparea interdicției supreme. Nici mai mult nici mai puțin decît Mein Kampf, cartea în care Adolf Hitler și-a adunat ideile, amintirile și proiectele. În ultimii 70 de ani, cartea n-a mai fost publicată. Deținătorul drepturilor legale, landul Bavaria, a refuzat să o facă, firește sub presiunea implicațiilor morale pe care o astfel de decizie le implică. După 70 de ani, drepturile legale deținute de Bavaria au încetat și publicarea cărții nu mai poate fi blocată. Deloc surprinzător, imediat după dispariția obstacolelor legale, cartea a fost retipărită și trimisă pe piață. Nu chiar în orice condiții, după cum vom vedea. Însă dispariția interdicției nu a pus capăt dezbaterii: e sau nu e acceptabilă republicarea unei cărți născute de mintea care a provocat cea mai mare catastrofă umană cunoscută de Europa de Vest?