Traian Ungureanu

Pe la începutul lui 1990, într-o perioadă în care fiecare zi dobora altă interdicție comunistă, tarabele cu cărți și ziare dădeau Bucureștiului echivalentul unei răcnet neîntrerupt. Pe tabla murdară a tarabelor apăreau și dispăreau fără întrerupere cărți și ziare tipărite repede, pe hîrtie proastă și abia atribuite vreunei edituri. Singurul lucru clar erau titlurile care zbierau de pe prima pagină a ziarului sau de pe coperta cărții tot felul de lucruri nemaivăzute. Într-adevăr nemaivăzute. În special, cărțile recuperau titluri și autori uitați sau interziși vreme de 50 de ani de cenzura regimului comunist. Orice autor și orice lucrare puteau apărea oricum, peste noapte în volume strînse în grabă, fără cea mai mică îngrijire, sau copiate cu mijloace foto rudimentare după ediții originale. Șocul nu înceta să atragă cumpărători pestriți și emoționați care adunau de-a valma, la prețuri neglijabile, vrafuri de tipărituri, cărți și broșuri, de la scrierile politice ale lui Eminescu, la reviste pornografice mizere. În acest șuvoi de cerneală tipografică groasă, literatura și autorii legionari era, la aproape fiecare tarabă, vedeta și atracția prinicpală. Setea de întîlnire cu marfa literară legionară putea fi explicată, în mare măsură, de suprimarea prelungită sub comuniști. Al doilea motiv era - paradoxal! - antireclama propagandei oficiale care înfierase atît de insistent extremismul legionar încît îl înzestrase cu aromele fructului oprit.

Febra a trecut relativ repede. După un sau cel mult doi, cererea a dispărut aproape cu totul și broșurile legionare sau istoriile pro-legionare au început să se adune în vrafuri nevîndute pe tarabe. Tentația și fascinația accesului la texte interzise s-au stins mai repede decît era de bănuit. De atunci încoace, interesul public s-a schimbat cu totul. Apatia provocată de o ofertă nesfârșită, distracțiile de alt gen și chiar o oarecare blazare în fața elementelor de senzațional au cumințit publicul. La mare căutare sînt acum exotismele și escapismul. Tensiunile textelor de agitație și extremism nu mai interesează. Sînt obositoare. Evoluții de acest tip sînt de găsit peste tot în istoria primilor ani fără comunism ai statelor est-europene. Chiar și state vest-europene au depășit pudorile sau restricțiile editoriale și, în limitele largi permise de lege, au reprodus autori și lucrări cu o reputație și un palmares sinistru. Rămîne, desigur, cazul german. Ca de obicei și din motive întemeiate, trecutul german și recuperarea lui în conștiința publică sînt o problemă aparte.

Recent, tema a reapărut spectaculos. După o absență de exact 70 de ani, publicul german are la dispoziție un volum dinamită - întruparea interdicției supreme. Nici mai mult nici mai puțin decît Mein Kampf, cartea în care Adolf Hitler și-a adunat ideile, amintirile și proiectele. În ultimii 70 de ani, cartea n-a mai fost publicată. Deținătorul drepturilor legale, landul Bavaria, a refuzat să o facă, firește sub presiunea implicațiilor morale pe care o astfel de decizie le implică. După 70 de ani, drepturile legale deținute de Bavaria au încetat și publicarea cărții nu mai poate fi blocată. Deloc surprinzător, imediat după dispariția obstacolelor legale, cartea a fost retipărită și trimisă pe piață. Nu chiar în orice condiții, după cum vom vedea. Însă dispariția interdicției nu a pus capăt dezbaterii: e sau nu e acceptabilă republicarea unei cărți născute de mintea care a provocat cea mai mare catastrofă umană cunoscută de Europa de Vest?

Între oamenii, altfel informați, ai societăților occidentale nimeni sau aproape nimeni nu poate spune că e la curent cu ce fac rușii în Siria și cu atît mai puțin că are o părerere, că e indignat sau mulțumit. Singurul lucru pe care opinia publică occidentală îl are la dispoziție cu adevărat e ignoranța. Pare imposibil de înțeles cum anume s-a ajuns într-o asemenea situație, după ce viața civililor în zone de război a ajuns o temă de mare interes, dacă nu cumva o obsesie, a opiniei publice occidentale. În ultimii 15 ani și poate mai mult, fiecare incursiune militară americană sau israeliană a fost însoțită de un cortegiu de date, rapoarte și proteste - toate condamnînd crime presupuse sau reale împotriva populației civile. Nici o explicație a militarilor și nici o circumstanță locală nu au putut slăbi sau elimina acuzațiile și nu au putut repara imaginea forțelor americane și israeliene.

Diferența care începe să explice ignoranța publică atunci cînd e vorba de acțiunile Rusiei în Siria vine, înainte de toate, de la paralizia subită a grupurilor de presiune și protest. Avioanele rusești au bombardat în voie cartiere din Aleppo și au ucis acolo zeci de civili fără ca grupurile de specialitatate să miște un deget. Nici o demnostrație de protest nu a izbucnit la Washington, Londra, Berlin sau Paris. Poliția nu a trebuit să apere magazinele, iar pompierii nu au avut de stins mașinile incendiate de oameni - se vede treaba - înebuniți de furie la vederea crimelor comise de militari ruși în Siria. Nici o campnaie de presă și nici o petiție pe net, nici un documentar anchetă tv pe canale ca BBC sau CNN, nici o fundiță sau insignă pe rever și nici un protestatar infiltrat într-o conferință de presă cu oficiali ruși nu au tulburat liniștea și nu au alarmat conștiințele. Oare de ce?

Militanții cuprinși brusc de tăcere n-ar trebui să se mire sau să se supere dacă vor afla că acțiunile lor spun unul și același lucru: mînia lor nu privește crima și abuzul în genere, ci Statele Unite, Israelul și, mai larg, un Occident care nu e pe placul lor. Mai departe, același comportament ipocrit ne spune că așa numitul civism care găsește culpe cîte-n stele cînd e vorba de Occident, nu e decît o prelungire directă sau indirectă a propagandei rusești. Că unii din actorii acestei farse habar n-au cui cîntă în strună în vreme ce alții o știu prea bine, nu mai contează. Efectul e asigurat. Curentul general de opinie, adică adevărul redus la o formulă simplă, spune că Statele Unite și Israelul, ca reprezentanți ai lumii occidentale, sînt, prin tradiție și prin definiție, un opresor sistematic și criminal, gata oricînd să ucidă civili nevinovați pentru a se impune peste tot în lume.

Acest tipar s-a impregnat atît de bine în opinia curentă încît nimic, nici un efort și nici un tip de precauție, nu îl mai poate clătina. Americanii au ajuns să interzică loviturile asupra convoaielor cu care Statul Islamic transportă petrol spre punctele de vînzare, pentru a evita asasinarea șoferilor. Nu ajută la nimic. Armata israeliană își anunță cu manifeste și mesaje vocale atacurile pentru a permite cvililor să se adăpostească. Nu contează. În același timp, palmaresul atroce al Rusiei e atestat, dar nu există în conștiința publică occidentală. Palmaresul istoric rusesc e sinistru și ar fi trebuit să elimine orice urmă de îndoială. În fond, armata rusă a distrus așezări și a masacrat civili fără reținere peste tot acolo unde a călcat: nu numai în Siria, dar și în Cecenia și Afganistan. Dar toate s-au întîmplat fără să existe. Sau, cu titlul inspirat al unei cărți despre misterele memoriei și propagandei sovietice: a fost demult și, oricum, nu s-a întîmplat.