Traian Ungureanu

Satul bihorean în care am ajuns e tot bihorean dar modificările sînt evidente: casele tind spre statutul de reşedinţă sau chiar vilă. Oamenii se întorc din Occident cu bani şi, primul lucru, de care se apucă e o casă care trebuie să ateste seriozitatea şi bunăstarea stăpînului. Casa veche e înlocuită sau renovată şi devine tot mai urbană. Anexe ca garajul, grădina de plăcere în locul grădinii de legume, masa de tenis, uneori pisina şi, întotdeauna, cuptoarele şi grătarele moderne, transformă gospodăria într-o bază de agrement. Oamenii devin, deasemenea, altcineva. Adulţii nu se schimbă prea mult. Toţi păstrează hărnicia şi cultul muncii învăţate de la părinţi. Tot de la părinţi vine consecvenţa lingvistică. Accentul şi lexicul regional de Bihor se revarsă imediat ce oamenii se simt acasă. Singura modificare e utilarea frenetică a gospodăriilor cu aparatură mare şi mică, de la puţuri de mare adîncime la roboţi de bucătărie.

Copiii devin, însă, altcineva. Instinctul lingvistic e deplasat spre limba ţării de adopţie şi, odată cu el, toate referinţele practice. Toţi se întorc, după ce bat mingea, la computerele pe care le-au adus în bagaje. Universul vedetelor de film şi muzică, titlurile cărţilor şi repertoriul şcolar al manulelor şi obiectelor de curs sînt franţuzeşti, italiene sau englezeşti. Locul în care se întorc pentru vacanţe e cunoscut dar devine, la rîndul lui, o referinţă exotică.

Deplasarea masivă a românilor a început în primii cîţiva ani după 1990. Spre deosebire de alte procese noi, aşa numita „plecare la muncă” a continuat an de an, indiferent de situaţia din Europa sau de frămîntările de acasă. La început, migraţia forţei de muncă a părut doar atît: un transfer de braţe de muncă, după toate aparenţele temporar ca orice mişcare socială de conjunctură. Cu timpul, migraţia s-a fixat într-un tipar unic. Pendulările s-au restrîns. Ritmul care îi aducea acasă pe cei plecaţi a scăzut. Mulţi au continuat să îşi recunoască punctul de plecare, investind aproape automat într-o casă cît mai arătoasă, construită în satul de obîrşie. Însă, casele au rămas, cel mai adesea, reşedinţe de vacanţă peste vară şi semne de prosperitate nelocuite sau locuite de rude mai îndepărtate, în restul anului.

Adevărata transformare a atins, însă, generaţia a doua: copiii muncitorilor români care au crescut în umbra părinţilor prinşi cu munca şi au absorbit instantaneu, în şcoli şi pe stradă, cultura noului lor loc de viaţă. Memoria acestor copii a fost redimensionată şi nimic nu a putut împiedica înlocuirea vieţii vechi cu formele noi. După doi-trei ani, copii care au plecat bihoreni s-au întors, fără să ştie, marseiezi, torinezi sau londonezi. Nu e nimic forţat sau nenatural în acest proces de asimilare culturală. Populaţiile se mişcă şi au o plasticitate culturală mult mai mare decît le place naţionaliştilor să creadă. Da, românul rămîne tot român şi la Paris şi la Barceolona, dar un român diferit. Iar copiii românului diferit vor fi curînd diferiţi de români. Cine regretă acest curent e, pînă la un punct, de înţeles. Dar regretul nu trebuie să devină absurd.

Reconvertirea naţională şi culturală a populaţiilor a făcut lumea occidentală să arate aşa cum e astăzi. Noutatea stă în rapiditatea şi amploarea transformării. Cîteva milioane de oameni au intrat într-un proces de preschimbare naţională în mai puţin de 20 de ani. Toate elementele de context au ajutat. Uşurinţa circulaţiei a simplificat strămutarea. Mijloacele de comunicare rapide şi accesibile au menţinut impresia sau iluzia că plecarea nu e de fapt plecare ci, mai degrabă, o detaşare temporară suplinită de contactul permanent cu cei de acasă. Familiaritatea cu normele şi valorile ţărilor de adopţie a făcut implantarea deosebit de lină. Sîntem, astfel, într-o situaţie net deosebită de experienţele migraţiei clasice, în primul rînd de marele val al muncitorilor plecaţi în America secolului trecut. Noua migraţie e derutantă. Ea oferă, de pildă, bihoreanului, senzaţia că n-a plecat cu totul, de vreme ce poate vorbi zilnic acasă şi ajunge în cîteva ore în satul de baştină. Ba, mai mult, poate construi o casă, în timp de munceşte în Spania sau Italia. Însă redefinirea culturală lucrează, chiar şi în condiţiile în care migrantul rămîne în contact cu ţara mamă. Copiii vor fi, după numai cîţiva ani, persoane culturale şi naţionale diferite pentru care satul de acasă nu mai e acasă. Reîntoarcerea va fi extrem de dificilă şi, în cele din urmă, imposibilă.

România cîştigă mult de pe urma milioanelor plecate la muncă. Calculul sumelor uriaşe de bani trimise sau investite în ţară e binecunoscut. Însă România pierde, cu siguranţă, mai mult decît cîştigă de pe urma marelui val de migranţi. Cîştigurile financiare sînt depăşite de pierderile sociale. Mai întîi, pentru că forţa de muncă plecată e, de regulă, excelent pregătită şi de neînlocuit acasă. Mai gravă e degradarea demografică şi socială. Copiilor care pleacă cu părinţii li se adaugă un număr mare de tineri care îşi părăsesc ţara pentru studii sau atraşi de o carieră profesională de succes. România pierde, în acest fel, baza socială pe care ar trebui să se sprijine dezvoltarea viitoare.

Rezultatul e inerţia şi rezistenţa la schimbare. Societatea se mişcă greu, pentru că nu simte presiunea generaţiilor care miros noul şi nu mai au răbdare să aştepte la rînd. Pierderea masivă de potenţial provocată de exportul de tineret explică în parte stabilitatea incompetenţei şi lipsa generală de competiţie în viaţa publică. Cu alte cuvinte, în urma celor plecaţi rămîne o populaţie tot mai în vîrstă şi obosită. Banii şi casele construite din banii celor plecaţi schimbă decorul, dar nu pot înlocui mai mult.

Pe drumuri proaste şi printre păduri neatinse am ajuns într-un sat neaşteptat de arătos. Am început să caut casa gazdei numărînd gospodării solide şi curate, greu de deosebit în spatele porţilor. De la un capăt la altul al uliţei, aceleaşi case mari, aproape fortificate, garantau, aproape ostentativ, seriozitatea gospodarilor. Tot ce lipsea pe drumurile dezmembrate ale Bihorului, se găsea în starea impecabilă a caselor. Diferenţa între adormirea coruptă a statului şi munca de familie nu putea fi mai clară.

Brusc, din susul uliţei, două voci de copii au pus capăt oricărui gînd. Ceva imposibil se întîmpla în mijlocul unui sat mustind de tradiţie bihoreană. La început, totul a părut o iluzie sau o greşeală a urechii. Nu putea fi adevărat. La 10-15 metri mai sus de locul în care mă aflam, doi copii băteau mingea şi vorbeau franţuzeşte. Nu vorbeau. Turuiau. Am ascultat nemişcat şi am prins ceva încă mai năucitor: copii vorbeau franţuzeşte cu un accent sută la sută sudic, de Marsilia. Am privit neîncrezător dar spectacolul continua. Copii vorbeau ca pe apă franceza pe care o vorbeşte orice copil, pe străzile Marsiliei. M-am gîndit, agăţindu-mă de ultima explicaţie raţională, că sînt copiii unei familii de turişti. Imposibil. Doi puşti francezi nu pot juca fotbal desculţi printre pietrele ascuţite din drum. Am intrat în curtea gazdei, însoţit de misterul francofon din uliţă. După două-trei vorbe cu gazda, am întrebat grăbit ce e cu copiii care turuie în franceză de Marsilia la cîţiva paşi de noi. A început să rîdă şi m-a lămurit: sînt copiii lui Vasile. S-au întors acasă, în vacanţă.

Am aflat apoi, că, dacă aş avea vreme să cercetez, aş putea auzi pe uliţă copii vorbind cea mai bună italiană, spaniolă şi, chiar, engleză. Mulţi din bărbaţii satului sînt plecaţi de ani buni, la muncă, în toată Europa şi şi-au luat cu ei pruncii - cum zic bihorenii. Copii au făcut şcoală pe unde şi-au găsit de lucru părinţii lor, s-au jucat şi amestecat cu copiii vecinilor şi au devenit spanioli, francezi sau englezi, măcar cu graiul. Cînd se întorc acasă, vara, de regulă înainte de Sfîntă Mărie, le vine lesne să vorbească în limba în care au vorbit tot anul: franceză, spaniolă, italiană sau engleză. Ştiu şi româneşte, au, încă, accent bihorean, dar prima vorbă care le iese din gură e în altă limbă pentru că de-acum le vine mai repede şi mai uşor să vorbească limba de acasă. Căci obişnuinţele s-au răsturnat. Ce era, odată, acasă a devnit loc de vacanţă. Nu chiar o ţară străină, de vreme ce copiii pot vorbi limba locului, dar nici locul în care se simt în largul lor.

Încet-încet, deprinderile acestor copii se îndepărtează de felul de viaţă al satului în care s-au născut. Amintirea vieţii la sat rămîne dar se micşorează, pe măsură ce viaţa în oraşele şi orăşelele occidentului devine noua lor obişnuinţă. Dacă aţi observat, în tot ce aţi citit mai sus, e vorba mereu despre ceva sau cineva care devine altceva sau altcineva. Ce înseamnă asta?