Traian Ungureanu

La început, totul era bine. În 1960, Detroit înflorea. Era al patrulea oraș al Statelor Unite. Orașul avea 2 milioane de locuitori, o rată de șomaj neglijabilă și cel mai ridicat venit pe cap de locuitor în Statele Unite. Populația de culoare atingea aproape 20%, în condițiile în care relațiile cu majoritatea albă erau destul de încordate. Un incident minor a provocat în 1967, o explozie formidabilă și orașul a fost zdruncinat de violență. Forțe federale au intervenit pentru a pune capăt jafurilor și atacurilor lansate de cetățeni de culoare. 45 de persoane, în majoritate de culoare, au fost ucise în timpul incidentelor.

Ciocnirile din 1967 au schimbat istoria orașului. Economia a continuat să funcționeze bine, împinsă de enorma industrie auto, care a dat orașului locuri de muncă și faimă. Însă politic, moral și administrativ vremurile bune se încheie odată cu anii ’60. Noua mentalitate politică virează spre stîngă și, cu începere din 1962, Detroit e condus de primari democrați. În 50 de ani de administrație democrată, orașul a înaintat treptat, dar sigur, spre modelul social al stîngii. Dacă utopia administrativă liberal-socialistă a devenit fapt, undeva în Statele Unite, atunci nu există model mai bun decît Detroit. Șapte primari democrați și 50 de ani de măsuri socialiste au transformat complet orașul.

Programele sociale au devenit principala preocupare și principalul capitol de cheltuieli ai administrației. Jocul nu e chiar atît de generos pe cît pare. Asistența socială a creat rapid o clasă de culoare dependentă și un rezervor de voturi necondiționate pentru administrațiile democrate care s-au putut alege și realege 50 de ani fără întrerupere. Programele sociale au fost finanțate din impozite și asaltul fiscal împotiva sectorului productiv a avut efecte dezastruoase. De la începutul anilor '70 începea așa zisa „fugă albă” (white flight). Impozitele și corupția politică generată de agenda etnică a administrației au împins tot populația albă la o decizie gravă: fuga. Majoritatea albă s-a reașezat în afara orașului, în așa numitele „suburbii”, comune apropiate de oraș, dar în afara razei administrative a Primăriei Detroit.

Suburbiile locuite de albi au înregistrat o creștere economică spectaculoasă. În același timp, Detroit a continuat să cadă. „Fuga albă” a costat orașul peste un milion de oameni. De la două milioane, Detroit a ajuns un oraș de 700000 de oameni. Populația de culoare a ajuns la peste 80%. De pe locul patru, Detroit a coborît pe locul 18 în rîndul orașelor americane. O treime din suprafața orașului e abandonată sau controlată de bande înarmate. 30000 de de case sînt părăsite și în ruină. Multe din ele sînt și acum la vînzare pentru sume între 1 și 100 de dolari. Jumătate din semafoarele orașului nu mai funcționează. Jumătate din polițiști au plecat, iar echipajele de intervenție ajung după minimum 30 de minute pentru a se ocupa de o sesizare. Rata de omoruri e pe locul întîi în Statele Unite și crește cu 15-20% anual. Sistemul de transporturi publice și ambulanțele circulă limitat și refuză să intre în zone în care pot fi atacate cu arme de foc. Rata efectivă a analfabetismului (persoane care au făcut școală, dar scriu și ctesc foarte greu) a atins 47%.

În timp ce acești indicatori incredibili creșteau și dospeau, administrația orașului a făcut două lucruri: a continuat să mențină o populație inactivă în programe de ajutor social și a acordat angajaților de stat pensii aberante. Aproape jumătate din datoria de 18 miliarde a orașului a fost provocată de programe de ajutor social și scheme de pensionare sau salarii mărite pentru angajații de stat. E greu de imaginat ce grozăvii ar putea lista, dar stînga americană a reușit să continue cu o aberație proaspătă. Lozinca după care albii au ucis orașul. Asta ar vrea să spună că plecarea în masă a albilor ar fi de vină pentru dezastrul de la Detroit.

Plecarea albilor a mutat, într-adevăr, expertiza, exigențele educaționale și capitalurile în afara orașului, dar n-a făcut-o de bunăvoie. Promotorii ideii „asasinatului alb” nu pot explica de ce anume ar părăsi orașul un milion de oameni care au prosperat și s-au simțit în largul lor, pînă la începutul anilor ’70. Sau, poate, experții care susțin ideea crimei albe sînt pregătiți să ia în seamă faptele, că fuga a început odată cu aplicarea concretă a visului democrat-socialist la Detroit.

Drama orașului Detroit nu e un accident sau un capitol de etică rasială. Detroit a căzut așa cum cad orașele și societățile conduse de utopie și nechibzuință. Lecția e clară și oricine o poate citi. Nu e, însă, sufficient. Alte orașe americane (Cleveland, Pittsburgh, Baltimore) sînt în pragul falimentului și rețeta e mereu aceeași: administrații care pun în practică ideologia predominantă în mediile stîngii și ale mediilor de informare. Ideologia care spune că economia nu există sau există doar în măsura în care poate plăti voturile celor ce aprobă ideologia care le dă bani. Cercul se închide. Economia există dar nu pentru a subvenționa utopii. Și își urmează cursul indiferentă la discursuri. Pînă la faliment.

A trecut aproape o lună de cînd orașul american Detroit a intrat în faliment. Știrea a produs o furtună scurtă în presă, apoi a pierdut teren și e de găsit, acum, în paginile de dezbatere economică, unde continuă să provoace nervi, fără să se apropie de concluzii. Ce s-a întîmplat e destul de ușor de povestit, dar de ce s-au întîmplat așa e mult, mult mai greu.

Orașul Detroit a folosit o prevedere a legii americane care dă dreptul instituțiilor și persoanelor să se declare în faliment, adică să anunțe că nu mai pot face față cheltuielilor de orice fel, pentru că nu mai au bani și pentru că nu mai au decît datorii. În cazul orașului Detroit, faliemntul aparține și a fost declarat de administrația orașului care nu mai poate face față cheltuielilor curente, pentru că e sufocată de o datorie de 19 miliarde de dolari.

Pentru lumea europeană, stuația de faliment duce cu gîndul la o companie privată. În legea americană și britanică, lucruile stau altfel și oricine se poate declara în faliment. Diferența e mai mică decît s-ar crede. Falimentul există oriunde în lume, dar numai în Marea Britanie și Statele Unite (și alte cîteva state de limbă engleză și legislație asemănătoare) starea de faliement e un fapt care poate atinge pe oricine. Faptul că, în Europa, orașele sau companiile de stat nu pot da faliemt și că lumea nici măcar nu poate concepe așa ceva nu înseamnă că orașele și companiile de stat nu pot fi cu adevărat în faliment. E ca în căsătorii: faptul că un cuplu nu a divorțat nu înseamnă nici că e neapărat fericit, nici că n-ar avea motive să divorțeze.

Detroit a dat faliement și asta pare să îngrozească lumea europeană care e șocată de asmenea grozăvii. Cum, adică, să dea faliment un oraș? Surpriza europenilor vine dintr-o obișnuință care ocolește realitatea. Și orașele sînt o afacere sau o comapnie cu buget, cheltuieli și datorii. Dacă lucurile merg rău, din indiferent ce motiv, afacerea sau compania dă faliment și numai întîmplarea face ca ea să fie o fabrică sau un oraș. Sau chiar o țară. Da, și țările, mai precis și statele, pot da faliment. În cazul lor falimetnul se numește incapacitate de plată și spune același lucru ca falimentul unei companii: statul nu mai poate face față datoriilor pe care le-a contractat.

Spre desoebire de anglo-americani, europenii cred că orașele și statele lor sînt ferite de faliment. Sînt, dar degeaba. Multe mari orașe europene sînt demult în faliment, dar legea nu le lasă să declare așa ceva, guvernele au grijă să ascundă faptele și lucuruile merg mai departe. În aceași situație sînt state europene care neagă că ar fi sau că s-ar îndrepta spre faliment, deși cerșesc împrumuturi colosale și se angajază, în schimb, la măsuri de o duritate nemaiauzită. E mai bine așa? E cu ceva mai bună situația în care falimentul unui stat sau oraș nu poate fi recunoscut legal, în ciuda existeneței lui de facto? Nu. Pentru că plata falimentului nedeclarat trece, la fel de nedeclarat, în sarcina cetățenilor care încep să plătească impozite mai mari.

Așadar, falimentul, declarat sau nu, e același pentru toți. În cazul american, legea constată faptele și face vizibilă realitatea. În Europa, realitatea rămîne ascunsă, guvernele croiesc planuri de relansare iar lumea continuă să creadă că falimentul e o rușine tipic anglo-americană-capitalistă. Un amănunt mai puțin cunoscut, chiar după mai bine de 20 de ani, e că și statele ne-capitaliste și foarte socialiste tot de faliment mor. Deși nimeni n-a declarat-o atunci, statele comuniste din Estul Europei au falimentat fiecare la vremea lui și fără excepție. Falimentul orașului Detroit devine interesant exact din acest punct. Căci Detroit a dat, în 2013, un faliment foarte asemănător cu falimentul statelor socialiste din Est, așa cum a avut el loc în anii ’80. Ajungen astfel la întrebarea: de ce? Istoria recentă a marelui rași american Detroit spune tot despre originile falimentului.