Traian Ungureanu

Pe drumuri proaste şi printre păduri neatinse am ajuns într-un sat neaşteptat de arătos. Am început să caut casa gazdei numărînd gospodării solide şi curate, greu de deosebit în spatele porţilor. De la un capăt la altul al uliţei, aceleaşi case mari, aproape fortificate, garantau, aproape ostentativ, seriozitatea gospodarilor. Tot ce lipsea pe drumurile dezmembrate ale Bihorului, se găsea în starea impecabilă a caselor. Diferenţa între adormirea coruptă a statului şi munca de familie nu putea fi mai clară.

Brusc, din susul uliţei, două voci de copii au pus capăt oricărui gînd. Ceva imposibil se întîmpla în mijlocul unui sat mustind de tradiţie bihoreană. La început, totul a părut o iluzie sau o greşeală a urechii. Nu putea fi adevărat. La 10-15 metri mai sus de locul în care mă aflam, doi copii băteau mingea şi vorbeau franţuzeşte. Nu vorbeau. Turuiau. Am ascultat nemişcat şi am prins ceva încă mai năucitor: copii vorbeau franţuzeşte cu un accent sută la sută sudic, de Marsilia. Am privit neîncrezător dar spectacolul continua. Copii vorbeau ca pe apă franceza pe care o vorbeşte orice copil, pe străzile Marsiliei. M-am gîndit, agăţindu-mă de ultima explicaţie raţională, că sînt copiii unei familii de turişti. Imposibil. Doi puşti francezi nu pot juca fotbal desculţi printre pietrele ascuţite din drum. Am intrat în curtea gazdei, însoţit de misterul francofon din uliţă. După două-trei vorbe cu gazda, am întrebat grăbit ce e cu copiii care turuie în franceză de Marsilia la cîţiva paşi de noi. A început să rîdă şi m-a lămurit: sînt copiii lui Vasile. S-au întors acasă, în vacanţă.

Am aflat apoi, că, dacă aş avea vreme să cercetez, aş putea auzi pe uliţă copii vorbind cea mai bună italiană, spaniolă şi, chiar, engleză. Mulţi din bărbaţii satului sînt plecaţi de ani buni, la muncă, în toată Europa şi şi-au luat cu ei pruncii - cum zic bihorenii. Copii au făcut şcoală pe unde şi-au găsit de lucru părinţii lor, s-au jucat şi amestecat cu copiii vecinilor şi au devenit spanioli, francezi sau englezi, măcar cu graiul. Cînd se întorc acasă, vara, de regulă înainte de Sfîntă Mărie, le vine lesne să vorbească în limba în care au vorbit tot anul: franceză, spaniolă, italiană sau engleză. Ştiu şi româneşte, au, încă, accent bihorean, dar prima vorbă care le iese din gură e în altă limbă pentru că de-acum le vine mai repede şi mai uşor să vorbească limba de acasă. Căci obişnuinţele s-au răsturnat. Ce era, odată, acasă a devnit loc de vacanţă. Nu chiar o ţară străină, de vreme ce copiii pot vorbi limba locului, dar nici locul în care se simt în largul lor.

Încet-încet, deprinderile acestor copii se îndepărtează de felul de viaţă al satului în care s-au născut. Amintirea vieţii la sat rămîne dar se micşorează, pe măsură ce viaţa în oraşele şi orăşelele occidentului devine noua lor obişnuinţă. Dacă aţi observat, în tot ce aţi citit mai sus, e vorba mereu despre ceva sau cineva care devine altceva sau altcineva. Ce înseamnă asta?

La început, totul era bine. În 1960, Detroit înflorea. Era al patrulea oraș al Statelor Unite. Orașul avea 2 milioane de locuitori, o rată de șomaj neglijabilă și cel mai ridicat venit pe cap de locuitor în Statele Unite. Populația de culoare atingea aproape 20%, în condițiile în care relațiile cu majoritatea albă erau destul de încordate. Un incident minor a provocat în 1967, o explozie formidabilă și orașul a fost zdruncinat de violență. Forțe federale au intervenit pentru a pune capăt jafurilor și atacurilor lansate de cetățeni de culoare. 45 de persoane, în majoritate de culoare, au fost ucise în timpul incidentelor.

Ciocnirile din 1967 au schimbat istoria orașului. Economia a continuat să funcționeze bine, împinsă de enorma industrie auto, care a dat orașului locuri de muncă și faimă. Însă politic, moral și administrativ vremurile bune se încheie odată cu anii ’60. Noua mentalitate politică virează spre stîngă și, cu începere din 1962, Detroit e condus de primari democrați. În 50 de ani de administrație democrată, orașul a înaintat treptat, dar sigur, spre modelul social al stîngii. Dacă utopia administrativă liberal-socialistă a devenit fapt, undeva în Statele Unite, atunci nu există model mai bun decît Detroit. Șapte primari democrați și 50 de ani de măsuri socialiste au transformat complet orașul.

Programele sociale au devenit principala preocupare și principalul capitol de cheltuieli ai administrației. Jocul nu e chiar atît de generos pe cît pare. Asistența socială a creat rapid o clasă de culoare dependentă și un rezervor de voturi necondiționate pentru administrațiile democrate care s-au putut alege și realege 50 de ani fără întrerupere. Programele sociale au fost finanțate din impozite și asaltul fiscal împotiva sectorului productiv a avut efecte dezastruoase. De la începutul anilor '70 începea așa zisa „fugă albă” (white flight). Impozitele și corupția politică generată de agenda etnică a administrației au împins tot populația albă la o decizie gravă: fuga. Majoritatea albă s-a reașezat în afara orașului, în așa numitele „suburbii”, comune apropiate de oraș, dar în afara razei administrative a Primăriei Detroit.

Suburbiile locuite de albi au înregistrat o creștere economică spectaculoasă. În același timp, Detroit a continuat să cadă. „Fuga albă” a costat orașul peste un milion de oameni. De la două milioane, Detroit a ajuns un oraș de 700000 de oameni. Populația de culoare a ajuns la peste 80%. De pe locul patru, Detroit a coborît pe locul 18 în rîndul orașelor americane. O treime din suprafața orașului e abandonată sau controlată de bande înarmate. 30000 de de case sînt părăsite și în ruină. Multe din ele sînt și acum la vînzare pentru sume între 1 și 100 de dolari. Jumătate din semafoarele orașului nu mai funcționează. Jumătate din polițiști au plecat, iar echipajele de intervenție ajung după minimum 30 de minute pentru a se ocupa de o sesizare. Rata de omoruri e pe locul întîi în Statele Unite și crește cu 15-20% anual. Sistemul de transporturi publice și ambulanțele circulă limitat și refuză să intre în zone în care pot fi atacate cu arme de foc. Rata efectivă a analfabetismului (persoane care au făcut școală, dar scriu și ctesc foarte greu) a atins 47%.

În timp ce acești indicatori incredibili creșteau și dospeau, administrația orașului a făcut două lucruri: a continuat să mențină o populație inactivă în programe de ajutor social și a acordat angajaților de stat pensii aberante. Aproape jumătate din datoria de 18 miliarde a orașului a fost provocată de programe de ajutor social și scheme de pensionare sau salarii mărite pentru angajații de stat. E greu de imaginat ce grozăvii ar putea lista, dar stînga americană a reușit să continue cu o aberație proaspătă. Lozinca după care albii au ucis orașul. Asta ar vrea să spună că plecarea în masă a albilor ar fi de vină pentru dezastrul de la Detroit.

Plecarea albilor a mutat, într-adevăr, expertiza, exigențele educaționale și capitalurile în afara orașului, dar n-a făcut-o de bunăvoie. Promotorii ideii „asasinatului alb” nu pot explica de ce anume ar părăsi orașul un milion de oameni care au prosperat și s-au simțit în largul lor, pînă la începutul anilor ’70. Sau, poate, experții care susțin ideea crimei albe sînt pregătiți să ia în seamă faptele, că fuga a început odată cu aplicarea concretă a visului democrat-socialist la Detroit.

Drama orașului Detroit nu e un accident sau un capitol de etică rasială. Detroit a căzut așa cum cad orașele și societățile conduse de utopie și nechibzuință. Lecția e clară și oricine o poate citi. Nu e, însă, sufficient. Alte orașe americane (Cleveland, Pittsburgh, Baltimore) sînt în pragul falimentului și rețeta e mereu aceeași: administrații care pun în practică ideologia predominantă în mediile stîngii și ale mediilor de informare. Ideologia care spune că economia nu există sau există doar în măsura în care poate plăti voturile celor ce aprobă ideologia care le dă bani. Cercul se închide. Economia există dar nu pentru a subvenționa utopii. Și își urmează cursul indiferentă la discursuri. Pînă la faliment.