Traian Ungureanu

Oricît de crudă ar fi concluzia, atacul de la Boston a fost minor. Evident, orice atac terorist e oribil, iar la Boston carnagiul a fost înfiorător. Dar impactul acestei lovituri vine, în principal, de altundeva. E vorba de prima acţiune teroristă cu bombă care izbuteşte, pe teritoriu american, din 2001 încoace. În ultimii aproape 15 ani, toate atentatele proiectate pe teritoriu american au fost dejucate. O maximă sinistră spune, însă, că, în vreme ce autorităţile n-au voie să greşească niciodată, teroriştii trebuie să reuşească o singură dată. Asta s-a întîmplat la Boston. Monopolul reuşitei a fost spart, iar această noutate devine un precedent care va atrage noi candidaturi.

Cum a fost posibil? Întrebarea e destul de stîngace. Mult mai corect ar fi să ne întrebăm: cum au reuşit autorităţile americane să aibă succes atît timp? Atentatul oribil de la Boston ne spune ceva mereu adevărat, dar uitat în anii lungi de pace internă, fără atentate, ai Occidentului: societăţile libere sînt extrem de vulnerabile. Ce am văzut la Boston, unde o cursă de maraton cu mii de participanţi şi mii de spectatori a fost atacată cu bombe, e, în primul rînd, imaginea libertăţii ca instituţie vulnerabilă.

Într-o societate liberă, spaţiile publice sînt practic un continuum, iar accesul în aceste zone de confluenţă şi dialog nu e reglementat, decît, cel mult, pentru a favoriza participarea. Oamenii se duc cu încredere la meciuri, la teatru, în pieţe sau la cumpărturi. Aglomeraţia e o situaţie tipică pentru asemenea societăţi. Şi tocmai ea devină o ţintă extrem de uşoară pentru terorism. Pentru un anume fel de terorism care nu caută neapărat marile lovituri globale, ci masacrele mizere, în care orice victimă contează iar demoralizarea publicului e maximă.

Acest tip de terorism e, de regulă, meseria nihiliştilor amatori, nu a marilor organizaţii care ţintesc prestigiul şi numerele mari. De sursă internă sau externă, acest terorism de proporţii mici şi efecte majore e, probabil, cel mai greu depistabil. Mobilul celor ce atacă la acest nivel e instalarea unei nesiguranţe difuze. Satisfacţia vine, probabil, din capacitatea de a face rău în modul cel mai anonim cu putinţă. Pariul e provocarea societăţilor care sînt ademenite spre măsuri radicale. Cu alte cuvinte, invitaţia sau, mai degrabă, şantajul care încearcă să impună societăţilor libere limitarea libertăţii: restricţii de circulaţie şi întrunire, supraveghere şi control acolo unde, altă dată, aşa ceva era de neconceput.

Demonstraţia pe care o caută acest tip de terorism vrea să spună că, pînă la urmă, nu există decît soluţii autoritare, iar libertatea e un lux de nesusţinut. Rădăcinile mentale ale acestei atitudini duc la ura faţă de libertate. E vorba de un soi de gelozie care se naşte în cei ce nutresc un resentiment adînc faţă de lume. Mai bine zis, faţă de o lume care îi depăşeşte, îi intimidează, îi infirmă şi pe care o pedepsesc tocmai pentru a nu fi siliţi să facă faţă propriului sentiment de inferioritate.
În acest psiho-labirint întunecat coc răzbunările teroriste. Boala e greu depistabilă şi se arată din cînd în cînd în public, unde umple trotuarele de cadavre.

Revoluţia socială condusă de Margaret Thatcher a fost o transformare radicală aplicată în economie şi impusă politic. Însă redefinirea politicii rămîne şi astăzi cea mai puţin înţeleasă lecţie a fenomenului Thatcher. Ceva incomod şi pretenţios face neprizabilă această definiţie. Thatcher şi thatcherismul sînt un fel de a face politică dar presupun mai întîi o rezolvare în plan personal. În mod evident, Margaret Thatcher nu s-a temut iar curajul a venit din convingeri interioare nenegociabile: libertatea, democraţia, munca. Însă acest Prim Ministru de convingere aproape preoţească a fost un om pragmatic. Nici o idee nu a rezistat, în mintea dnei.Thatcher, dincolo de puterea faptelor. Ceva se poate sau nu se poate numai dacă faptele o permit. Însumînd, Thatcher a fost reprezentarea umană a alianţei între convingeri şi pragmatism. Dar asta nu e neapărat un semn de unicitate.

Politicienii au şi astăzi convingeri, chiar dacă nu şi curajul de a le rosti sau aplica. Politicienii sînt şi astăzi pragmatici, deşi doar pentru a face pasul înapoi. Diferenţa vine de altundeva. Convingerile şi pragmatismul au fost garantate de caracter. Calitatea umană a celui mai important politician britanic de după război a dictat toate deciziile şi a garantat drumul bun. Lecţia ratată astăzi de atîţia lideri cu potenţial e calitatea umană. Margaret Thatcher a luat decizii corecte şi decizii incorecte, dar nu a fost în nici o clipă a vieţii ei private şi politice un om meschin, o persoană lipsită de onestitate, o vieţuitoare abilă dar mică. Mizeria omeneasacă nu s-a apropat niciodată de caracter.

Ceea ce n-a făcut-o pe Margaret Thatcher un autist incapabil de compromis - aşa cum cred astăzi detractorii sau observatorii grăbiţi. Să privim mai atent. Da, compromisul a urcat în scara valorilor politice occidentale şi a ajuns religie federală în Uniunea Europeană. Margaret Thatcher a refuzat categoric mistica ipocrită a acestui gen de compromis care conduce la autosuprimarea voinţei politice şi la dispariţia direcţiilor. Dar Margaret Thatcher a fost capabilă de compromisuri fundamentale, atunci cînd ele au fost impuse de fapte şi anume de fapte istorice mai mari de cît statura trecătoare a politicianului.

La mijlocul anilor '80, Margaret Thatcher era tot anticomunista înverşunată care învinsese agenţiile economice ale socialismului britanic şi discreditase public manevrele propagandei sovietice. Şi totuşi, aceaşi Margaret Thatcher a identificat în Mihail Gorbachov, încă înainte ca Gorbachov să fi devenit lider sovietic suprem, „omul cu care se poate face business”. Un ideolog rigid nu ar fi avut această intuiţie. Thatcher a făcut un compromis fără să piardă şi fără să cedeze. Operînd pe linia Gorbachov şi apropiindu-l pe Preşedintele Ronald Reagan de această variantă, Thatcher a reuşit două lucruri care justificau pe deplin aparentul compromis: mai întîi a continuat acţiunea anticomunistă şi, în al doilea rînd, s-a plasat perfect în limitele doctrinei diplomatice britanice în care cooperarea cu zonele excentrice ale platoului european poate împiedica formarea unei puteri majore în centrul continentului.

În acest punct, Margaret Thatcher a fost, însă depăşită, de viteza istoriei care a adus repede pe agendă reunificarea Germaniei. Opoziţia dnei. Thatcher la reîntregirea Germaniei a arătat rău în anii ´90 şi nu arată nici azi mai bine. Însă raţiunile acestei reţineri sînt mai clare. Europa unită e în plină criză iar arbitrul german e detestat de tot bazinul sudic al Uniunii. În acelaşi coş de presimţiri negative intră şi opoziţia timpurie a dnei Thatcher la unificarea politico-monetară a Europei. Între timp, criza euro şi declasarea statelor membre necompetitive în regim de uniune monetară încep să dea dreptate fostului Prim Ministru britanic.

În genere, opera politică a dnei Thatcher rămîne rău înţeleasă. Lăsînd la o parte clişeele laudative sau defăimătoare, politica de fond a dnei Thatcher va trebui descifrată abia de acum înainte. O mitologie foarte bine consolidată în mediile de informare a deformat masiv sensul istoric al acţiunii politice thatcheriste. Cîteva exemple. Mai întîi, ideea după care Margaret Thatcher a distrus clasa muncitoare britanică. Această observaţie reţine doar demolarea vechiului industrialism britanic şi îndepărtarea sindicatelor de la conducerea economiei. Dar acţiunea a fost mult mai cuprinzătoare. Margaret Thatcher a dezlănţuit o revoluţie socială cu care a atacat sistemul de clasă britanic.

Thatcher a găsit o Anglie măcinată de conflicte de clasă şi a răspuns atacînd sistemul de sus şi de jos. De sus, prin demontarea legăturilor care condiţionau clasa politică de aristocraţie şi limitau masiv criteriile de merit. De jos, împropietărind clasele umile sau deschizîndu-le şansa de promovare. Thatcher e detestată de stînga tocmai pentru că a dat peste cap schema care lăsa clasa muncitoare la dispoziţia socialiştilor în calitate de masă dependentă şi pluton de propagandă. Al doilea mit spune că Margaret Thatcher a sacrificat consensul şi democraţia socială. Adevărul e că Thatcher a făcut politică radicală anti-establsihment. Fiica unui băcan care a învăţat să pună deoparte fiecare bănuţ şi să urce singură în viaţă n-a fost niciodată îndrăgostită de pretenţiile de superioritate şi de imunitatea la competiţie la care establishment-ul se simţea îndreptăţit. Patriciatul economic a fost subminat de încurajarea acţionarilor de rînd. Societatea a devenit rapid o arenă în care se joacă şi a încetat să mai fie un spaţiu cu poziţii rezervate. Impulsul politic fundamental al dnei Thatcher a fost democratic. El a deschis calea spre autodeterminare unor grupuri altfel condamante prin naşterea joasă.

Din acest punct de vedere, democraţia e de găsit în sînul acţiunii thacheriste, nu în retorica egalitară prin care socialişti propun consolidarea celor de jos prin înregimentarea într-o clasă muncitoare eternă. Doctrina thatcheristă a fost o dreaptă a tuturor. O dreaptă care a refuzat vehement să fie unul din jocurile mentale ale elitei şi a plonjat, de la bun început, în democraţie. Politica dnei. Thatcher a fost, astfel, primul caz de dreaptă populară aplicată. Supremaţia individului autonom şi a comunităţii eliberate au lovit mortal pretenţiile statului. În această generozitate socială şi, totdată, severă cu statul trebuie căutate şi rădăcinile aversiunii dnei. Thatcher faţă de federalismul european. Ce a respins Margaret Thatcher în cursul conflictului cu un Bruxelles în expansiune a fost tocmai re-etatizarea Europei la nivel macro, sub supravegherea unei birocraţii centrale.

Căderea dnei Thatcher a fost un capitol memorabil de istorie în care natura şi limitele umane ale politicii se pot citi cu o claritate dramatică. Margaret Thatcher a venit la putere învingînd - aşa cum s-a observat de multe ori - mentalităţile vremii, sindicatele şi inerţia pro-socialistă. Ce nu s-a observat îndeajuns e că Margaret Thatcher a venit la putere învingîndu-şi partidul. Conservatorii britanici erau, la sfîrşitul anilor ´70, parte a problemei. Obosiţi şi neinspiraţi, conservatorii adoptaseră practic ideile de bază ale etatismului şi se diferenţiau de socialişti mai degrabă prin decorul aristocratic decît prin calitatea ideilor. Thatcher şi-a întors partidul din drum. După 11 ani, acelaşi partid a revenit panicat de excesele thatcherismului în relaţia cu Europa şi în planul administraţiei locale. O lovitură internă a doborît-o înainte de încheierea celui de-al treilea mandat. Semnificativ, Margaret Thatcher, liderul dreptei populare aplicate, n-a fost învinsă de votul popular, ci a fost scoasă din joc de propriul partid. Limitele partidelor şi-au luat revanţa asupra personajului revoluţionar. Lipsită de geniul intrigii interne, Thatcher a căzut în aparenţă neverosimil de uşor.

Pentru cei ce înţeleg complexitatea umană a politicii, nu a fost nici o surpriză. Acelaşi om care a rezistat împotrivirii solitare a teroriştilor irlandezi nu avea cum să reziste împotrivirii unui aparat care manevrează subtil. În ultimul ei interviu important, Margaret Thatcher a arătat limpede că nu poate uita şi ierta lovitura finală. „Am înţeles că în politică există oameni pentru care totul e propriul eu”. Singura limită a dnei Thatcher e aici, în această incapacitate de a prevedea şi manevra politic ţinînd cont de realitatea condiţiei umane. E, de altfel, infirmitatea tipică a acelor caractere care au trecut de această limită prin auto-educaţie şi consecvenţă de fier.

Margaret Thatcher a revoluţionat o ţară şi a dinamitat comunismul est-european, a distrus pretenţiile ipocrite ale socialismului occidental şi a dat oamenilor de rînd o şansă pînă atunci interzisă. Mai mult decît atît, Margaret Thatcher a demonstrat la capătul unui efort colosal că politica poate veni din caracter, că opiniile serioase şi convingerile curate trebuie rostite fără teamă, că adevărul merită şi poate sta în centrul politicii. Cel mai de preţ lucru pe care i-l datorăm doamnei Thatcher e reabilitarea calităţii umane.