Traian Ungureanu

Știm acum că Tamerlan Tsarnaev, teroristul ucis după atentatul de la Boston, a fost învins de propriile frustrări și că a ținut să răbufnească, din cînd în cînd, pe Facebook. Tsarnaev a parcurs traseul clasic: inadaptare, frustrare, conversie la religie activă, paranoia, conspirație, violență criminală. Aici, pe acest parcurs, e de aflat cum anume s-au înlănțuit și dezlănțuit trăirile care au dus la atentatul oribil de la Boston.

În ciuda febrei interpretative care promovează ambalajul tehnologic, Tsarnaev n-a fost nici produsul, nici manipulatorul așa numitelor social media. Tsarnaev a pus tot felul de mîzgăleli nervoase pe Facebook și a intrat pe canale YouTube controlate de fanatici islamici. Asta nu îl deosebește prea mult de zecile de milioane de tineri care practică jocuri mai mult sau mai puțin periculoase pe net.

Tsarnaev rămîne în mod fundamental autorul unei orori, nu victima sau promotorul tehnologiei de comunicare. Discuția e necesară după ce un număr mare de semnături au trecut, urmînd un obicei deja bine așezat, la transformarea lui Tsarnaev în criminal internaut și la redefinirea social media ca principală realitate a oricărui eveniment uman. Astfel, cumva, frații Tsarnaev, atentatul de la Boston și identificarea autorilor au fost deja confiscate în folosul teoriei care susține că internetul, twitterul și facebook fac istoria.

Teoria e susținută cu multă credibilitate de un baraj televizat și de o rețea perpetuă de mesaje care se oglindesc în ele însele. Canalele de știri 24 din 24 trimit la propriile site-uri și pagini de Facebook sau anunță știri preluate neglijent din rețeaua de mesaje lansată de așa numiții bloggeri-cetățeni. Vacarmul convinge și plasează subtil concluzia că lumea reală e captiva mijloacelor media.

A doua contribuție în aceași direcție vine din mistica tehnologico-militară care însoțește orice intervenție armată a autorităților. La Boston, un puști de 19 ani a fost urmărit și căutat de efective supradotate ale: Poliției locale, Poliției Militare, Gărzii Naționale și FBI. Cele mai avangardise uniforme și aparaturi militare au fost desfășurate în masă. Orașui a fost paralizat de decizii ale adminstrațeiei, mașini blindate și tunuri cu apă au apărut pe străzi obscure, echipamente de viziune termală au fost montate pe elicoptere. Impresia unei demonstrații tehnologice imbatabile a trimis imaginile de la Boston în lumea jocurilor pe computer.

La un loc, prestația mediilor de informare și desfășurarea tehno a forțelor de intervenție au acreditat, din nou, concluzia după care tot ce se întîmplă e rezultatul capacității tehnologice și al reacției pe net.

Și totuși, în ambele cazuri, suprareacția a fost evidentă. Datele cazului Tsarnaev nu sînt diferite de datele altor cazuri de terorism de cel mai jos nivel și nu aduc nimic nou față de povestea umană a violenței, așa cum o cunoaștem dintotdeauna. Pîrghiile sufletești și păcatul care îi pierde pe oameni sînt aceleași. Tehnologia și limbarița instantanee pe net sînt doar un decor nou. Noutatea care complică lucrurile e confuzia între conținut și ambalajul lingvistico-mediatic.

Presa secolului al XIX-lea, prima rețea media de masă, făcea același lucru, dar avea la dispoziție mijloace de propagare mult mai reduse. Riscul, acum, cînd zone largi ale societății trăiesc într-o baie media fără limite e tocmai subtilizarea conținutului. Miezul faptelor se pierde și publicul rămîne, din ce în ce mai mult, practicantul încîntat și neinformat al unui joc superficial, dar global. Paradoxal dar logic, noua adicție la social media secretă ignoranță.

Adevărul e că toată lumea îşi pune una şi aceaşi întrebare: cum naiba fac nemţii de le merge bine? Într-un fel sau altul, dincolo de ce se întîmplă în restul lumii Occidentale, dacă e criză sau dacă nu e criză, Germania merge bine. Economia scade sau creşte dar nu se blochează, standardul de viaţă e constant şi solid. Nemţii par impermeabili la criză şi, poate, acest succes încăpăţînat e sursa reproşurilor sau, mai curînd, a ciudei cu care vorbeşte atîta lume de nemţi. Înainte de a-i aşeza între marii vinovaţi pentru necazurile ciprioţilor, grecilor sau portughezilor (faţă de care poartă, indiscutabil, o doză de răspundere), ar fi bine să căutăm răspunsul la întrebarea de la început: cum oare le iese nemţilor totul şi mereu aşa bine?

Evident, nu există un singur răspuns. Dar există răspunsuri mai importante decît altele. Putem porni de la o remarcă a Cancelarului Merkel. Întrebată de fostul Prim Ministru britanic Tony Blair cum explică succesul german, Merkel a spus, pur şi simplu: încă mai facem lucruri! Mai pe larg: Germania produce, în continuare, lucruri de calitate. Ce înseamnă asta?

Explicaţiile sînt excelent formulate de Edward Luce, corespondentul la Washington al cotidianului Financial Times, care compară, la acest capitol, Statele Unite şi Germania.

Articolul lui Luce observă simplu că Germania produce pentru că are cu cine produce şi are cu cine produce pentru că învaţă oamenii să producă. Nu e mare filozofie. Cineva învaţă ceva numai şi numai la şcoală. Prin urmare, şi producţia se învaţă la şcoală. Numai că în epoca în care trăim, sistemul de educaţie şcolară a fost, încet-încet, asimilat cu şi transformat în şcoală de învăţat teorie şi decernat diplome. De aici, două consecinţe cunoscute la nivel de masă în Europa şi Statele unite: absolvenţi prost pregătiţi sau absolvenţi pregătiţi pentru lucruri care nu se cer. Cum stau lucrurile în Germania?

Cifrele avansate de Edward Luce spun că, în Germania, aproximativ 50% din elevii de liceu trec, după 16 ani, printr-o formă sau alta de învăţămînt profesional. În Statele Unite şi în Europa această proporţie ar fi socotită nelalocul ei. De ce? Pentru că, din diverse motive, calificarea profesională e considerată un stigmat, o notă negativă care nu permite promovarea socială. În est, de pildă, comunismul a cultivat profund ideea după care munca manuală e inferioară iar diplomele de inginer, doctor, profesor sînt singurele căi spre succesul social.

Tot în Germania din totalul absolvenţilor de liceu 40% continuă o formă sau alta de învăţămînt profesional (unde învăţămînt profesional nu mai înseamnă trasul la şaibă ci forme de calificare tehnologică avansată). În statele Unite, procentul e de 0,3%.

Diveregenţa de sistem continuă şi, în aceste condiţii, Germania rămîne un model neurmat, în timp ce lumea euro-americană s-a obişnuit să genereze şomaj prin două feluri de purtători. Mai întîi, un personal subcalificat care nu poate fi angajat şi e lăsat deoparte, fie în favoarea imigranţilor, fie prin strămutarea firmelor în zone mai bune.

În al doilea rînd, un personal supratitrat care lucrează în slujbe mult sub calificarea posesorului de diplomă. Aici, cîteva date sînt şocante. Astfel, 15% din şoferii de taxi americani au o diplomă (faţă de 1%, în 1970). 25% din vînzători au o diplomă (faţă de 5%, în 1970). În sfîrşit, nu mai puţin de 5% din măturători au o diplomă!

Soluţia cu care au fost tratate acest gen de probleme e clar inadecvată. De regulă, dreapta politică a recurs, automat, la un clişeu politic demult depăşit. Invariabil, dreapta a propus ritual reducerea taxelor. Dar asta nu rezolvă problmea ci o amînă. Căci o firmă care e despovărată de taxe va lucra mai cu spor, folosind acelaşi personal sau, mai exact, aceaşi lipsă de personal de calitate. Nici stînga nu stă mai bine. Soluţia tipică în cazul socialiştilor sînt marile proiecte care, e adevărat, sînt mari dar nu fac decît să folosească mai multă lume prost pregătită.

Concluzia ţinteşte spre importanţa excepţională a factorilor invizibili, între care educaţia stă pe primul loc. Factorii palpabili, de la fiscalitate la tehnoloigie, vin întotdeauna prea tîrziu dacă factorii invizibili au fost abandonaţi. Fără un sistem raţional şi adaptat de educaţie şi fără învățămînt profesional, orice remediu ulterior e inutil sau înjumătăţit. O miopie istorică se apropie de sfîrşit. A face şi a ştii să faci ceva rămîn cheia oricărei economii.