Traian Ungureanu

Un alt om mare despre care s-a vorbit în 2013 e Peter Higgs. Dacă n-ar fi primit Premiul Nobel pentru Fizică pe 2013, Higgs ar fi rămas cunoscut doar cercetătorilor. Însă, premiul Nobel a deschis o clipă viaţa privată a fizicianului şi aşa au apărut două lecţii extraordinare despre virtuţi uitate: încrederea şi independenţa.

Prima lecţie vine din împrejurarea aproape neverosimilă care spune că Higgs a primit în 2013 Premiul Nobel pentru o descoperire de acum aproape 50 de ani. La începutul anilor '60, Higgs avea 40 şi ceva de ani şi o carieră în spate. Însă, Higgs era deja un om de ştiinţă autentic. Asta înseamnă ceva mai mult decît numărul şi lungimea cercetărilor sau ale publicaţiilor.

Omul de ştiinţă e, înainte de toate, păzitorul cunoaşterii. Sub această formulă obosită se ascunde o profesie imposibilă. Omul de ştiinţă trebuie, adică, să creadă în cunoaştere şi să sacrifice orice atracţie sau iluzie care promit adevărul. Nici o clipă din cariera unui om de ştiinţă nu poate pune punct pentru a declara triumful final al adevărului. Îndoiala e obligatorie şi, pe de altă parte, încrederea în propria cercetare e nu mai puţin obligatorie.

În 1963, cînd a descoperit în principiu un nou mecanism al fizicii particulelor subatomice, Higgs a fost sigur că descoperirea lui nu poate fi dovedită experimental, adică practic, în realitatea fizică cea mai concretă. În acelaşi timp, Higgs a pariat, dacă expresia e admisă, că lucrarea lui e adevărată şi că duce la adevăr. Au trecut aproape 50 de ani şi, într-o zi, tehnologia avansată a fizicii noi a confirmat pas cu pas decoperirea lui Higgs. Aşa s-a ales Higgs cu Premiul Nobel şi tot aşa a apărut la vedere importanţa încrederii în cunoaştere bazată pe îndoială şi muncă.

Nobelul a făcut din Higgs un celebru bătrîn de 85 de ani. Iar celebrităţile sînt o mină de detalii din care presa scoate, pînă la urmă, ceva. În cazul lui Higgs, n-a fost nevoie de prea multă muncă. Mai multe televiziuni şi ziare au încercat să intre în contact. Primele încercări au dus la un singur rezultat: Higgs, marele fizician, nu poate fi contactat telefonic. Pentru că nu are telefon mobil. Spre oroarea presei, singura cale de acces la Higgs a fost vechea scrisoare, pusă la poştă iar singura şansă de răspuns scrisoarea expediată tot prin poştă de omul căutat. Operaţiunea a luat o săptămînă dar Higgs nu şi-a schimbat regimul. A rămas în continuare omul care ştie că dacă e ceva de spus, atunci acel lucru trebuie spus şi el va ajunge unde trebuie. Cînd?

După 40 de ani, dacă e vorba de premiul Nobel sau după o săptămîna, dacă e vorba de o cerere de interviu. În cursul interviului, a apărut o a doua grozăvie: ilustrul om de ştiină nu are computer acasă. Higgs a explicat limpede că nu îi trebuie nimic atceva în afară de hîrtie, creion şi cărţi. Mai departe, s-a aflat că incomparabilul fizican a petrecut vacanţe alături de alţi pensionari în excursii ieftine orgnizate de companii pentru clienţi în vîrstă. Şi cu asta, gata. Prea multe şocuri strică. Peter Higgs a dat celor din jur o temă de meditaţie: nu e independenţa cel mai important din lucrurile pe care le înşelăm în fiecare zi?

Înainte de a fi acoperit de uitare, Peter O'Toole trebuie descris atît cît poate fi descris un om de nedescris. Peter O'Toole a fost actor. Unul din cei mai mari actori ai vremurilor noastre. O viaţă lungă de 81 de ani, încheiată pe un pat de spital la Londra, acum o săptămîna, a făcut din O'Toole un personaj la fel de important ca personajele pe care le-a jucat pe scenă şi pe ecran.

Viaţa şi arta lui O'Toole au fost atît de bogate, schimbătoare şi rebele încît nimic nu e de spus cu siguranţă despre el. Poate cu excepţia a două lucruri: avea o prezenţă fizică stranie şi trăia însoţit de darul unui talent uluitor. Amîndouă au făcut din el un caracter magnetic.

O'Toole nu a jucat roluri definitive şi nu a lăsat în urmă capodopere inegalabile. Însă combinaţia de frumuseţe şi har au creat un mister care subjugă de la prima privire. O'Toole era un om irezistibil. Un cuceritor calm dotat cu o forţă formidabilă, hrănită din dicţie şi spirit. Peter O'Toole a fost unul din cei mai mari vorbitori de limbă engleză din cîţi s-au născut şi asta înseamnă ceva diferit de neaoşism. Engleza de mare stil, fineţe şi profunzime vorbită cu atîta degajare de O'Toole a fost un spectacol pentru orice vorbitor de limbă engleză dar nu ţine nici de naţie şi nici de o limbă anume. O'Toole a ilustrat, de fapt, însuşirile miraculoase ale oamenilor care reuşesc, uneori, să pătrundă pînă la capăt
profunzimea unei limbi.

Pe deasupra acestei intimităţi muzicale cu instrumentele limbii, O'Toole a fost exponentul perfect al umorului englezesc. E vorba de un joc în care rîsul nu e obligatoriu dar vioiciunea spiritului provoacă o euforie subtilă care conduce la încîntare. Umorul enlezesc presupune un scepticism degajat în faţa patimilor inutile şi e practicat doar de oameni care gîndesc, fie că o ştiu, fie că nu, filozofic. Adică de oameni care preţuiesc gîndirea.

Peter O'Toole nu a fost un academic, un universitar sau vreun altfel de învăţat. O educaţie solidă, după vechiul model al şcolilor englezeşti, l-a ajutat, mai apoi, să culeagă calitatea din jur. La un moment dat, actorul a mărturisit că poate recita toate cele 154 de sonete ale lui Shakespeare. În 2007, în unul din ultimele lui filme, O'Toole şi-a jucat propria viaţă. Rolul l-a pus în postura unui actor bătrîn şi tot mai bolnav care se îndrăgosteşte de o femeie foarte tînără. Acolo poate fi văzut O'Toole recitînd Sonetul 18. Şi tot de acolo poate oricine înţelege că performanţa lui O'Toole nu a fost digestia a 154 de Sonete ci dragostea de frumuseţea găsită în ele.

O'Toole s-a născut în Irlanda şi a luat de cîteva ori poze de rebel tipice pentru irlandezi: politică de stînga, replici anti-engleze, mari bătălii cu alcoolul. Însă, poza, a fost copleşită de perfecţiunea engleză şi, însumînd, britanică a omului. O'Toole a fost una din ultimele enciclopedii ale omului britanic - una din cele mai ferme, mai extravagante şi mai decente făpturi omeneşti ale Europei moderne. Încărcat de defecte, omul britanic e o fiinţă exemplară şi onestă. Modest şi, în acelaşi timp, ciudat, britanicul atît de bine trăit de O'Toole e un om profund civilizat şi sever cu lipsa de gust, cu exagerările şi, mai ales, cu rătăcirile intelectuale.

Un talent supranatural pentru precizie şi o oroare extrem de ironică faţă de speculaţii, fac din omul britanic o făptură severă dar comfortabilă în care răceala ţine foarte bine loc de căldură. Mai mult decît actoria extraordinară pe care a purtat-o mai multe generaţii, Peter O'Toole a fost un tip uman extraordinar, într-o epocă de nivelare şi cult al omului comun.