Răspunsul e: da, cu atît mai mult în vremuri de criză. Ceea ce vrea să spună că utilitatea Uniunii Europene e mult mai vizibilă, acum, în momente de încercare grea. Dacă Uniunea Europeană e slabă, așa cum cred mulți critici care îi impută lipsa de forță pe plan global, atunci trebuie înțeles că statele ei membre sunt și mai slabe, luate separat. Statele estice, de pildă, sînt supuse de Rusia unor presiuni în creștere. E greu de imaginat cum ar fi făcut față acestor presiuni statele unui Est de capul lui.
Germania, de departe cel mai dezvoltat stat al Uniunii, pare mult mai bine pregătită. Dar o Germanie separată ar fi pur și simplu mai slabă pentru că ar fi decuplată de piețele de desfacere de care profită, poate, un pic prea mult acum, din interiorul Uniunii. Ce ar fi de imaginat în locul Uniunii Europene? O colecție de state suverane? Da. Mai exact spus, o colecție de state suverane, dar și o colecție de interese divergente, dacă nu chiar ostile. Cum ar fi făcut față crizei statele suverane? De pildă Grecia care protestează furibund împotriva dictatului german. Întrebarea e: ar fi putut o Grecie complet ruptă de UE să împiedice prăbușirea statului? Dar războiul civil? Oricît s-ar plînge și oricîtă dreptate de detaliu ar avea, statele membre trebuie să înțeleagă, mai ales acum, sub presiunea crizei, că fără UE ar fi avut o singură șansă de urmat: șansa de subdezvoltare.
Se vrobește atît de ușor despre diminuarea suveranității statelor membre, diminuate de cadrul birocratic armonizat al UE, dar discuția ignoră cîteva lucruri care trebuie cunoscute înainte de a deveni ireparabile. Suveranitatea nu mai poate fi un discurs decorativ, în tradiția retoricii naționaliste a secolului XIX. Suveranitatea e în mare măsură dezvoltare, iar un statele care confundă autonomia cu mărimea sau culoarea drapelului riscă să piardă, pînă la urmă, tot. Am intrat într-un spectacol cu o singură scenă. Competiția pierdută e competiție pierdută față de restul celor de pe scenă și orice rămînere în urmă se soldează cu eliminarea celor ce rămîn în urmă. Statele membre ale UE nu pot face față singure unei competiții în care nu mai au în față vecinul imediat, ci restul lumii. Iluzia britanică după care ruperea de UE poate fi ușor compensată de comerțul cu restul lumii are un dram de adevăr, dar numai în cazul Marii Britanii care se poate sprijini pe culturi de limbă engleză răspîndite pe toată suprafața fostului ei imperiu maritim. În rest, destinul solitar e o iluzie.
Uniunea Europeană e, pînă la urmă, tot ce am făcut, tot ce avem și tot ce ne rămîne pentru viitor. Autorul acestor rînduri nu e un suporter îndrăgostit de UE. Însă, șocurile istorice pe care le traversăm sînt un profesor impecabil. Uniunea Europeană a pregătit pentru un viitor încă posibil state care ar fi deraiat de mult, în singurătate. Lumea în care am intrat va pune capăt lumii vechi, iar agentul principal al acestei operații vor fi forțe de mari dimenisuni, puse în mișcare de state de mare tonaj, de regulă ostile (Rusia) sau, în orice caz, purtătoare ale unor culturi foarte deosebite de tradiția europeană (China, India).
Europa e mult mai fragilă decît ne place să credem sub influența unei civilizații care a dat direcția istorică în ultimele cinci secole. Uniunea Europeană poate fi discutată și acuzată, dar nu mai poate fi tratată ca un accident reversibil sau ca o aberație fără legătură cu organul sănătos al statelor naționale. Europa e singura noastră șansă de a duce mai departe o civilizație fără să ne transformăm în muzeu. E exact lucrul pe care și Uniunea Europeană ar trebui să învețe să îl gîndească mai clar și să îl spună mai răspicat.