Traian Ungureanu

Înainte de a fi acoperit de uitare, Peter O'Toole trebuie descris atît cît poate fi descris un om de nedescris. Peter O'Toole a fost actor. Unul din cei mai mari actori ai vremurilor noastre. O viaţă lungă de 81 de ani, încheiată pe un pat de spital la Londra, acum o săptămîna, a făcut din O'Toole un personaj la fel de important ca personajele pe care le-a jucat pe scenă şi pe ecran.

Viaţa şi arta lui O'Toole au fost atît de bogate, schimbătoare şi rebele încît nimic nu e de spus cu siguranţă despre el. Poate cu excepţia a două lucruri: avea o prezenţă fizică stranie şi trăia însoţit de darul unui talent uluitor. Amîndouă au făcut din el un caracter magnetic.

O'Toole nu a jucat roluri definitive şi nu a lăsat în urmă capodopere inegalabile. Însă combinaţia de frumuseţe şi har au creat un mister care subjugă de la prima privire. O'Toole era un om irezistibil. Un cuceritor calm dotat cu o forţă formidabilă, hrănită din dicţie şi spirit. Peter O'Toole a fost unul din cei mai mari vorbitori de limbă engleză din cîţi s-au născut şi asta înseamnă ceva diferit de neaoşism. Engleza de mare stil, fineţe şi profunzime vorbită cu atîta degajare de O'Toole a fost un spectacol pentru orice vorbitor de limbă engleză dar nu ţine nici de naţie şi nici de o limbă anume. O'Toole a ilustrat, de fapt, însuşirile miraculoase ale oamenilor care reuşesc, uneori, să pătrundă pînă la capăt
profunzimea unei limbi.

Pe deasupra acestei intimităţi muzicale cu instrumentele limbii, O'Toole a fost exponentul perfect al umorului englezesc. E vorba de un joc în care rîsul nu e obligatoriu dar vioiciunea spiritului provoacă o euforie subtilă care conduce la încîntare. Umorul enlezesc presupune un scepticism degajat în faţa patimilor inutile şi e practicat doar de oameni care gîndesc, fie că o ştiu, fie că nu, filozofic. Adică de oameni care preţuiesc gîndirea.

Peter O'Toole nu a fost un academic, un universitar sau vreun altfel de învăţat. O educaţie solidă, după vechiul model al şcolilor englezeşti, l-a ajutat, mai apoi, să culeagă calitatea din jur. La un moment dat, actorul a mărturisit că poate recita toate cele 154 de sonete ale lui Shakespeare. În 2007, în unul din ultimele lui filme, O'Toole şi-a jucat propria viaţă. Rolul l-a pus în postura unui actor bătrîn şi tot mai bolnav care se îndrăgosteşte de o femeie foarte tînără. Acolo poate fi văzut O'Toole recitînd Sonetul 18. Şi tot de acolo poate oricine înţelege că performanţa lui O'Toole nu a fost digestia a 154 de Sonete ci dragostea de frumuseţea găsită în ele.

O'Toole s-a născut în Irlanda şi a luat de cîteva ori poze de rebel tipice pentru irlandezi: politică de stînga, replici anti-engleze, mari bătălii cu alcoolul. Însă, poza, a fost copleşită de perfecţiunea engleză şi, însumînd, britanică a omului. O'Toole a fost una din ultimele enciclopedii ale omului britanic - una din cele mai ferme, mai extravagante şi mai decente făpturi omeneşti ale Europei moderne. Încărcat de defecte, omul britanic e o fiinţă exemplară şi onestă. Modest şi, în acelaşi timp, ciudat, britanicul atît de bine trăit de O'Toole e un om profund civilizat şi sever cu lipsa de gust, cu exagerările şi, mai ales, cu rătăcirile intelectuale.

Un talent supranatural pentru precizie şi o oroare extrem de ironică faţă de speculaţii, fac din omul britanic o făptură severă dar comfortabilă în care răceala ţine foarte bine loc de căldură. Mai mult decît actoria extraordinară pe care a purtat-o mai multe generaţii, Peter O'Toole a fost un tip uman extraordinar, într-o epocă de nivelare şi cult al omului comun.

Răspunsul e: da, cu atît mai mult în vremuri de criză. Ceea ce vrea să spună că utilitatea Uniunii Europene e mult mai vizibilă, acum, în momente de încercare grea. Dacă Uniunea Europeană e slabă, așa cum cred mulți critici care îi impută lipsa de forță pe plan global, atunci trebuie înțeles că statele ei membre sunt și mai slabe, luate separat. Statele estice, de pildă, sînt supuse de Rusia unor presiuni în creștere. E greu de imaginat cum ar fi făcut față acestor presiuni statele unui Est de capul lui.

Germania, de departe cel mai dezvoltat stat al Uniunii, pare mult mai bine pregătită. Dar o Germanie separată ar fi pur și simplu mai slabă pentru că ar fi decuplată de piețele de desfacere de care profită, poate, un pic prea mult acum, din interiorul Uniunii. Ce ar fi de imaginat în locul Uniunii Europene? O colecție de state suverane? Da. Mai exact spus, o colecție de state suverane, dar și o colecție de interese divergente, dacă nu chiar ostile. Cum ar fi făcut față crizei statele suverane? De pildă Grecia care protestează furibund împotriva dictatului german. Întrebarea e: ar fi putut o Grecie complet ruptă de UE să împiedice prăbușirea statului? Dar războiul civil? Oricît s-ar plînge și oricîtă dreptate de detaliu ar avea, statele membre trebuie să înțeleagă, mai ales acum, sub presiunea crizei, că fără UE ar fi avut o singură șansă de urmat: șansa de subdezvoltare.

Se vrobește atît de ușor despre diminuarea suveranității statelor membre, diminuate de cadrul birocratic armonizat al UE, dar discuția ignoră cîteva lucruri care trebuie cunoscute înainte de a deveni ireparabile. Suveranitatea nu mai poate fi un discurs decorativ, în tradiția retoricii naționaliste a secolului XIX. Suveranitatea e în mare măsură dezvoltare, iar un statele care confundă autonomia cu mărimea sau culoarea drapelului riscă să piardă, pînă la urmă, tot. Am intrat într-un spectacol cu o singură scenă. Competiția pierdută e competiție pierdută față de restul celor de pe scenă și orice rămînere în urmă se soldează cu eliminarea celor ce rămîn în urmă. Statele membre ale UE nu pot face față singure unei competiții în care nu mai au în față vecinul imediat, ci restul lumii. Iluzia britanică după care ruperea de UE poate fi ușor compensată de comerțul cu restul lumii are un dram de adevăr, dar numai în cazul Marii Britanii care se poate sprijini pe culturi de limbă engleză răspîndite pe toată suprafața fostului ei imperiu maritim. În rest, destinul solitar e o iluzie.

Uniunea Europeană e, pînă la urmă, tot ce am făcut, tot ce avem și tot ce ne rămîne pentru viitor. Autorul acestor rînduri nu e un suporter îndrăgostit de UE. Însă, șocurile istorice pe care le traversăm sînt un profesor impecabil. Uniunea Europeană a pregătit pentru un viitor încă posibil state care ar fi deraiat de mult, în singurătate. Lumea în care am intrat va pune capăt lumii vechi, iar agentul principal al acestei operații vor fi forțe de mari dimenisuni, puse în mișcare de state de mare tonaj, de regulă ostile (Rusia) sau, în orice caz, purtătoare ale unor culturi foarte deosebite de tradiția europeană (China, India).

Europa e mult mai fragilă decît ne place să credem sub influența unei civilizații care a dat direcția istorică în ultimele cinci secole. Uniunea Europeană poate fi discutată și acuzată, dar nu mai poate fi tratată ca un accident reversibil sau ca o aberație fără legătură cu organul sănătos al statelor naționale. Europa e singura noastră șansă de a duce mai departe o civilizație fără să ne transformăm în muzeu. E exact lucrul pe care și Uniunea Europeană ar trebui să învețe să îl gîndească mai clar și să îl spună mai răspicat.