Traian Ungureanu

Uniunea Europeană a intrat cu adevărat în istorie. Mult citata idee europeană a planat mult timp, aproape imaterial, pe deasupra realității contradictorii a istoriei și a lăsat, chiar, impresia că va continua să sfideze destinul marilor construcții politice. Aterizarea a început odată cu șocul economico-financiar al anilor 2008/2009 și a continuat cu un val de contestații severe.

La Kiev, manifestanții pro-europeni sînt întîmpinați de argumente care descriu Uniunea Europeană drept un „generator de austeritate”. Celălalt argument anti-european cu mare răspîndire în societățile tradiționale ale Estului spune că UE nu e altceva decît un tăvălug anti-tradiție, care pune în față drepturile minorităților sexuale. Oricît de brutale, aceste argumente spun ceva important. Distanța între lumea „primitivă” a Estului și liberalismul occidental e în continuare mare și nerezolvată.

Exasperarea bunilor occidentali e inutilă și dovedește, în parte, o ignoranță mult prea încăpățînată. Dinspre Vest, unde domnea, pînă mai ieri, consensul calm, vin reacții care reclamă revenirea la suveranitatea pierdută. În Marea Britanie și Franța, critica Uniunii Europene aduce procente și împinge partide radicale spre putere. În Italia și Grecia, intervenția dură a Europei asupra unor economii în ruină a dat naștere unor mișcări politice care ezită în pragul anarhiei. Intrarea UE în istoria reală s-a produs cu zgomot și a născut, deja, o criză politico-strategică. Din Vest și din Est, întrebarea „la ce mai e bună Europa?” amenință să distrugă prestigiul și unitatea Europei. Am pornit, oare, pe un drum greșit? Pot fi aruncați peste bord apoape 60 de ani de eforturi, acorduri și cooperare? Sau, mai pe scurt, merită Uniunea Europeană banii, compromisurile și suferințele europenilor?

Înainte de orice răspuns, trebuie doborît un mit: Uniunea Europeană nu e nici intangibilă și nici scutită de erori. Dimpotrivă, catalogul erorilor europene e bogat. Austeritatea a luat forme greu acceptabile și a fost prezentată cu o aroganță care n-a făcut decît să alimenteze resentimentul popular. Liberalismul necondiționat a devenit, cu timpul, o manifestare dogmatică, iar moneda unică (euro) e mai curînd un fetiș decît o realitate dinamică. Toate aceste excese sînt un semn de derută în fața bunului simț elementar. Însă discuția nu se poate opri aici, pentru că s-ar opri la detalii și ar rata elementele fundamentale. Fiecare din erorile UE sînt, la o privire mai atentă, erori forțate sau încurajate de comportamentul statelor membre. Nu există o eroare europeană propriu-zisă, dar există nenumărate erori ale guvernelor naționale, transformate de Bruxelles în probleme continentale.

Austeritatea severă, de pildă, a devenit necesară după decenii de guvernare economică nechibzuită în statele membre. Remediul nu putea fi decît austeritatea (care nu e nici de dreapta, nici de stînga). Extinderea austerității la nivel european a purtat însă o amprentă indiscutabilă de aroganță distantă pe care o datorăm moravurilor politice ale instituțiilor europene. Liberalismul deșănțat al campaniilor purtate în numele Europei vine din experiența unor state ca Marea Britanie, Suedia sau Germania care au absolutizat impulsul libertarian și l-au transformat într-o ideologie sufocantă. Fetișizarea euro a plecat din istoria relațiilor franco-germane și din pervertirea acesteia într-o relație de anxietate complet irațională. Altfel spus, trecutul conflictual franco-german a fost deplîns, apoi declarat depășit și, în cele din urmă, readus la suprafață: în 1990, condiția reunificării Germaniei a fost introducerea monedei euro, văzută ca garanție a echilibrului european. În aceste condiții, o monedă a devenit un principiu istoric sacru. Ceea ce nu stă deloc bine unei monede. Ulterior, state cu mari deficiențe economice (Grecia, Portugalia, dar și Spania sau Italia) au fost admise în club și au împins tot sistemul spre criză. Așadar, erorile europene sunt o realitate. Discuția trebuie să înceapă cu o Uniune Europeană desacralizată. Numai așa putem gîndi mai bine și numai așa ne putem apropia de un răspuns plauzibil la întrebarea: merită sau nu să trăiască Uniunea Europeană?

În plan extern, problema Ucrainei e o problemă rusească de adîncimi uneori neînţelese. Ucraina, zona tampon care desparte Europa de Rusia, nu e doar un teritoriu cu o extraordinară valoare geo-strategică. Ucraina e leagănul cultural şi istoric al civilizaţiei ruse. Mult înaintea Moscovei şi a St. Petersburgului, Kievul a dat nucleul statal şi religios din care aveau să crească bazele politice şi identitare ale Rusiei. Multă lume ar putea crede că obsesia ucrainiană e o chestiune de ideologie sovietică. Regimul sovietic nu a făcut, însă, decît să confirme o constantă istorică.

Ucraina e esenţială pentru Rusia în termeni strategici și culturali pe care nu i-a putut şi nu îi va putea infirma nici o ideologie. Fără o Ucraină servilă, Rusia pierde accesul direct la marele platou continental european. Cu o Ucraină sub control, Rusia domină zona Estică a Europei şi îşi poate proiecta politica externă direct asupra Europei Centrale. Din acest punct de vedere, pentru Rusia, nu va exista niciodată un moment istoric favorabil retragerii din Ucraina.

În aceaşi măsură, pentru Europa şi Ucraina vor exista momente istorice favorabile evadării de sub escortă rusească. Aceste ocazii vor fi, evident, perioadele de flux istoric ale Rusiei. Doar o Rusie în declin poate încuraja apropierea Ucrainei de Europa. Un asemenea moment a apărut în 1991 şi a fost fructificat de toate fostele republici sovietice, care s-au desprins şi au făcut pasul spre independenţă. E, însă, 2013 un moment de slăbiciune sau nesiguranţă rusească? Răspunsul are două părţi.

Mai întîi, Rusia e slabă. În al doilea rînd, Rusia e foarte sigură pe ea. Aici a intervenit jocul de percepţii false şi confuzii istorice, care au făcut posibile erorile europene. La nivelul datelor economico-demografice macro, Rusia e, în mod evident, un stat în dificultate, cu un viitor discutabil. Această constatare a încurajat mulţi planificatori politici să conchidă că Rusia va asista pasiv la dizlocarea Ucrainei. Ce n-au vrut să noteze aceşti analişti e că tocmai modelul economic-demografic rudimentar al Rusiei a dezvoltat în plan politic şi psihologic o atitudine imperială şi o acţiune externă agresivă.

Vladimir Putin a realizat că poate conduce foarte eficient un stat precar exact în numele renaşterii statului şi a fostei glorii imperiale. Cinismul, abilitatea şi lipsa de scrupule au preluat cîrma politicii de stat ruse. Europa a aflat, din mers, că Rusia nu negociază pentru a întîrzia, ci doar pentru a elimina orice dubiu. Dar nonşalanţa cinică a Rusiei a fost cultivată, dacă nu încurajată, de pasivitatea sistematică şi de semnalele de dezinteres venite atît din partea UE cît şi a Statelor Unite.

Europenii au practicat cultul aşa numitei puteri „soft", imaginîndu-şi că tratează că o putere manierată şi secundară. Ei nu au avut nici un atuu în faţa Rusiei, care a apăsat fără grijă pe toate butoanele. Pînă la urmă, concluzia e limpede şi, pe englezeşte, sună aşa: soft is soft. Mai mult, aparenta retragere a dilplomaţiei americane, confiscată de turbulenţele din Orientul Mijlociu, a convins Rusia că are mînă liberă în Est. În această situaţie, negocierile nu au produs efecte îndeajuns de puternice pentru a da Ucrainei rezistenţă în faţa Rusiei. De altfel, lipsa de reacţie europeană care a urmat pacificării Armeniei a lăsat în zonă impresia că UE se resemnează uşor.

UE nu pare să fi avut argumente nici în faţa partenerilor Estici pe care a căutat să îi apropie de orbita europeană. Evident, interesul statelor Estice e saltul în zona europeană, pentru că numai această racordare poate pune capăt subdezvoltării şi poate împinge economii ruinate la relansare. Dar UE n-a putut oferi, pentru viitorul imediat, decît promisiunea unui şoc. În plus, nevoile financiare ale statelor Estice nu puteau fi acoperite decît de un acord cu FMI care impune eforturi de restructurare foarte dure. Cu toate acestea, conştiinţa nevoii de europenizare n-a lipsit între politicienii de vîrf ai statelor Estice. Moldova a înaintat pînă la capăt, trecînd peste toate riscurile.

În cazul Ucrainei, o parte însemnată a oligarhilor ar fi fost înclinată să se reinventeze şi să facă afaceri pe pieţele ocidentale, scăpaţi de arbitrariul şi abuzul din afacerile cu Rusia. Însă, Europa a făcut o greşeală uriaşă. Liderii europeni au transformat cazul Timoșenko într-un fetiş. Eliberarea fostului Prim Ministru ucrainian, transformat, între timp, în victimă şi idol, a devenit principala condiţie în negocieri. E posibil ca liderii europeni să nu cunoască sau să nu vrea să cunoască legile nescrise ale spaţiului răsăritean şi ex-sovietic în care abuzul de stat şi răzbunarea politică sînt curente. Dar asta nu înseamnă că fetişizarea Iuliei Timoșenko n-a fost o greşeală.

Acest tip de insistenţă a dat un argument adversarilor Acordului şi a stîrnit orgoliile naţionaliştilor. Opinia publică din Ucraina şi din Est a înţeles, din nou, că Uniunea Europeană e, în primul rînd, ceva despre drepturi juridice, minorităţi şi liderii pro-europeni ai opoziţiei. Acest tip de eroare care pune politica drepturilor înaintea strategiei e o eroare clasică cu care UE a creat eroi şi a pierdut ocazii istorice. Cazul Timoșenko e un abuz comis împotriva unui politician departe de sfinţenie. Asta nu înseamnă că fostul Prim Ministru trebuie lăsat în puşcărie, ci doar că problema trebuia rezolvată după şi nu înaintea semnăturii de la Vilnius.

Linia care separă Estul de Vest s-a adîncit. Succesul brutal al Rusiei va fi durabil penru că situaţia e greu reversibilă diplomatic. UE poate interveni pentru a salva ce se mai poate salva. Astfel, implementarea capitolelor comerciale ale Acordului în relaţia cu Moldova şi Georgia trebuie grăbită cu orice preţ. Iar livrările de energie trebuie soluţionate printr-un efort european comun. Altfel, Vilnius va fi locul şi momentul în care Europa a pierdut 20 de ani de progres şi a cîştigat un Est în pericol.