Traian Ungureanu

Fiasco-ul extern american a pus Europa de Est în faţa unei situaţii complet neaşteptate. Brusc, garanţiile americane atît de solid susţinute imediat după 1989 au devenit echivalentul unui discurs festiv fără urmări practice. Performanţa penibilă din Orientul Mijlociu a pus imediat în mişcare Rusia care a tras, pefect raţional, concluzia că îşi poate permite orice în spaţiul est-european. Paradoxul extrem al acestei situaţii e că declinul american nu a invitat în scenă o putere alternativă, ci o Rusie extrem de slabă. Impresia de masivitate a succeselor ruseşti e o iluzie favorizată de incompetenţa administraţiei Obama. În realitate, Rusia relansată acum e un stat economic lamentabil şi politic putred. Rusia poate presa şi şantaja dar nu are nimic de oferit în afara vechilor ei vicii sovietice.

Ucraina, Moldova, Georgia, Armenia au suferit primele noul asalt rusesc şi, fără îndoială, au reîntîlnit astfel, personaje şi metode binecunoscute din vremurile vechi. Ceea ce nu schimbă cu nimic situaţia: presiunea e enormă. Armenia a cedat şi, şantajată de Rusia cu recapacitarea Azerbaidjanului, a anunţat că renunţă la semnarea Acordului de asociere cu Uniunea Eurpeană, care urma să aibă loc în noiembrie la summit-ul de la Vilnius. Moldova şi Ucraina, şantajate de Rusia cu blocada comercială şi stoparea livrărilor de energie, rezistă dar partida nu e încheiată. Foarte probabil Ucraina şi Moldova vor semna în noiembrie Acordurile de Asociere cu UE, dar procesul de implementare va dura luni şi ani de zile. Între timp, Rusia nu va asista fără contramăsuri.

Situaţia ce va fi consfinţită de semnarea Acordurilor de Asociere la summit-ul de la Vilnius e un pas înainte. O parte a statelor rămase între linii, la est de UE şi la vest de o Rusie neîmpăcată cu pierderea lor, vor fi absorbite legislativ şi economic în reţeaua occidentală. Însă cumulul negativ creat de dezangajarea americană va continua să precipite evenimente şi presiuni din ce în e mai brutale. Robert Kaplan, unul din cei mai anti-euforici politologi contemporani, a avertizat, recent, asupra consecinţelor amatorismului politic american în spaţiul estic:

„As for those in Central and Eastern Europe, they know that the Obama administration’s open-door policy to the Russians in the Middle East will only encourage Russian assertiveness, however subtle, in their region. The Obama administration’s message to countries like Poland, Romania, Ukraine and Azerbaijan is one of neglect combined with weakness."

Şi, mai departe, plecînd de la nefericita inadecvare a Secretarului de Stat american John Kerry:

„[...] Kerry has the air of desperation about him, with no choice left but to grasp the offer of Russian power in both its form and substance. Few can be as frightened over this spectacle as the leaders in the eastern half of Greater Europe, from the Baltic states to the Caucasus."

Dincolo de fluctuaţiile momentane ale conflictelor şi relaţiilor diplomatice, breşa europeană e o realitate. Estul e surprins de deruta poltică americană şi nevoit să se descurce rapid în faţa presiunilor făţişe ale Rusiei. Uniunea Europeană e, şi din acest motiv, un culoar obligatoriu. Nu neapărat o garanţie imbatabilă. Criza economică şi lipsa unei politici externe articulată viguros fac din Uniunea Europeană o promisune nu tocmai comodă. Altă soluţie nu există şi e de sperat că atît Uniunea Europeană cît şi partenerii ei Estici vor reuşi să se fortifice din mers, sub presiunea evenimentelor. De cealaltă parte, Rusia rămîne o propunere forţată şi periculos de eficientă: deteriorarea politică şi economică e o garanţie, sub tutela unui gigant care transportă şi împrăştie propria-i subdezvoltare.

Schimbarea de climat şi putere globală e mult prea rapidă pentru a se datora doar mersului constant al istoriei. Descifrarea declinului politic american nu are nevoie de analişti profunzi ci, mai curînd, de polemişti şi de satiră. Deruta şi amatorismul ultimilor ani de politică externă americană nu au nici măcar formatul tragic al marilor eşecuri. Comedia totală a luat locul politicii majore şi această rocadă grotescă e în cea mai mare parte totuna cu efectul Obama. Un Preşedinte ales pentru orice altceva decît pentru înzestrarea politică spune mult despre iluziile colective într-o epocă scrisă şi rescrisă de mass media. Rezultatul febrei care a scos din joc valorile politice clasice şi a adus la putere o agendă etică nu poate întîrzia. Lumea politicii reale nu se pliază servil pe conturul fixat de idealuri croite în mediile academice americane şi în camera lor de ecou mediatic. Lumea reală reacţionează respingînd rapid impostura. De aici lanţul de catastrofe politico-diplomatice care însoţeşte preşedinţia lui Barak Obama.

După cinci ani de preşedinţie plină de discursuri minuţios scenografiate, Statele Unite sînt o forţă respectată nostalgic în Occident şi desconsiderată activ în restul lumii. Marele angajament american în politica labirintică a Orientului Mijlociu a trecut în ridicol şi a dat, astfel, asigurări depline celor ce îşi aşteptau şansa că Statele Unite nu mai contează cu adevărat pe cîmpul de joc. Cea mai mare putere militară a lumii rămîne doar atît: un aparat tehnologic fabulos. Viziunea şi direcţia politică au dispărut sau au fost înlocuite de adversarii lor cei mai periculoşi: improvizaţia şi naivitatea. Problema e că bunele intenţii sau umanitarismul nu sînt o scuză în lumea reală şi nici nu emoţionează competitori care ştiu să facă, mai departe, cu sau fără acoperire, politică de mare putere. Angajamentul american în Orientul Mijlociu a început cu o piesă de mare calibru retoric: discursul de la Cairo, susţinut în iunie 2009, la șase luni după instalarea noului Preşedinte american. Intervenţia de la Cairo a mizat pe aşa numita diplomaţie „soft", care prespune în mod fundamental că lumea e un salon meditativ în care buna creştere şi idealurile sînt aplaudate pe merit. La mai puţin de patru luni după discursul în care Preşedintele invita lumea arabo-islamică la conversaţie şi fapte bune, recitalul a fost validat în triumf de crema elitelor occidentale: Barak Obama primea Premiul Nobel pentru pace. Cu alte cuvinte, un Preşedinte care abia apuca să înveţe ce e Preşedinţia în regim global, era proclamat erou al păcii. Entuziaştii fenomenului Obama proclamau totodată rezolvarea fulgerătoare a problemelor politice ale lumii şi stabileau că, în fond, politicienii nu au făcut decît să piardă vremea în ultimele aproape 2000 de ani. Politica nu poate merge înainte prin mijlioace politice. În schimb, apariţia mesianică a unui generos care predică binele universal rezolvă tot.

La trei ani de la această propunere, lumea arabo-islamică e o colecţie de anarhii şi războaie civile, Cairo e capitala unui măcel cvasipermanent, iar locul Americii în acest teatru turbulent e egal cu spaţiul în care încape scaunul privitorului. Golul lăsat de dezastrul politic american e ocupat de Rusia care a făcut pasul înainte şi pozează în mare putere renăscută. Apariţia Rusiei nu are nimic glorios. Diplomaţia Ministrului de externe Lavrov şi ieşirile publice ale Preşedintelui Putin reiau manevrele de manual ale manipulării şi ţintesc vechile obiective imperiale sovietice. Nimic nou, în afara fragilităţii şi naivităţii incredibile ale partiturii americane. Statele Unite au ratat la pas conflictul din Siria şi au intrat nepregătite pe un coridor deschis cu mare abilitate de Iran. Eşecurile sînt cu atît mai grave cu cît sînt însoţite de ridicol. Pe tot parcursul acestei rătăciri, Statele Unite au lăsat impresia unei puteri care evită, din neputinţă, deciziile majore şi lasă bucuroasă Rusia să ia iniţiativa, ba chiar mai mult să devină decident în politica externă americană. Evident, din clipa în care o mare putere începe să arate ca un novice tras pe sfoară, nimeni şi nimic nu mai pot reface respectul pierdut. Pretendenţii şi adversarii încep să facă coadă la sfidări iar prietenii şi neutrii încep să facă socoteli alternative. Rezultatul acestei dislocări nu se simte nicăieri mai puternic decît în statele care au gravitat istoric în orbita valorilor de inspiraţie americană şi s-au smuls sprijinindu-se pe aceste valori din spaţiul comunist sovietic. E vorba de Europa de Est.