Traian Ungureanu

Însumînd, se poate observa că inamicii jurați ai fumatului s-au bătut pentru măsuri care sfidează logica elementară. E greu de crezut că inamicii fumatului sunt prin excelență ilogici dar e mult mai ușor de crezut că inamicii fumatului nu sunt de fapt inamici ai fumatului, ci amici ai propriului ego, pe care îl promovează folosind pretextului fumatului. Altfel, ar fi greu de înțeles de ce acești oameni cheltuiesc atîtea discursuri pentru a impune măsuri parțiale și ciudate. De ce, adică, se folosesc de „salamizarea” fumatului care e transformat într-o suită de felii foarte subțiri, tocmai bune pentru a prelungi spectacolul, fără a rezolva problema. Spectacolul face, evident, bine notorietății și aurei morale a politicianului anti-fumat, dar nu aduce nimic în ajutorul aceluiași fumător pe care politicianul îl plînge și îl vede, mereu, la un pas de moarte. În definitiv, dacă fumatul e una din cele mai periculoase otrăvuri pentru om, de ce nu se hotărăsc inamicii neîmpăcați ai fumatului să se bată pentru intezicerea fumatului?

Ciudat, în acest caz companiile de tutun, guvernele care scot fumatul din locurile publice și militanții anti-fumat se întîlnesc pe aceași parte a baricadei. Pe toți îi leagă unul și același lucru: interesul. E ușor de înțeles că pînă și o comapnie de tutun vrea ce vrea orice companie: să facă afaceri în profit. Ceva mai greu de înțeles e care e interesul guvernelor: pe de o parte, orice guvern poate afurisi fumatul pentru a se prezenta publicului în calitate de guvern moral, fără a uita, însă, să taxeze masiv alegîndu-se cu încasări fabuloase de pe urma fumatului pe care, altfel, același guvern îl detestă.

În sfîrșit, cel mai greu de văzut pare interesul anti-fumătorilor militanți. În cazul lor, întîlnim o formă perversă de moralitate ipocrită care dă, de altfel, tonul pe scena vieții publice de astăzi. La fel ca atîția alți campioni ai binelui, militanții anti-fumat fac o campanie de imagine strălucită care le asigură notorietatea pozitivă și le satisface, în secret, nevoia de auto-adulare. Odată stîrpit fumatul, acest sport moral cu cîștig garantat ar dispărea. Cheia succesului stă, aici, în prelungirea la infinit a campaniilor, care adaogă cîte o nouă restricție de detaliu, fără să pună capăt problemei. Imaginați-vă, după același tipar, o mișcare pacifistă care ar milita pentru eliminarea rachetelor și folosirea exclusivă a obuzelor de calibru mic în razboaie.

Evident, fumatul nu e o virtute și nici nu poate fi transformat într-o valoare de patrimoniu. Însă mulți oameni fumează cu plăcere. Unii se îmbolnăvesc și mor, alții fumează fără probleme majore, iar alții se lasă de fumat, la un moment dat. La fel de normală e existența campaniilor publice de avertizare anti-fumat. Însă din clipa în care acțiunile anti-fumat se transformă într-o industrie care sfințește politicieni, ambiții și egouri, lucrurile se schimbă. Setea de auto-promovare e dușmanul echilibrului și mulți din cei ce se folosesc de fumat pentru a se sfinți devin, în aceași clipă, dușmanii de moarte ai discernămîntului și bunului simț. Intervenția agresivă în viața privată, fie și sub pretextul salvării fizice a individului, lovește mai întîi în dreptul individual de a decide. Statul și agenda corectă devin dădace ale societății. Pe calea deschisă în acest fel vor păși, curînd, alte interdicții și faceri de bine impuse de un corp profesionist de apărători ai virtuții.

Singurul adevăr inatacabil în chestiunea fumatului e că fumatul are un singur antidot: voința. Și o sumedenie de adjuvanți - de la prieteni, la pastile și tratamente mai largi. Însă printre ei nu se numără marii preoți ai facerii de bine, care se ocupă, cu adevărat, doar de propria imagine și de perpetuarea controversei din care se hrănesc. Fumatul e un caz relativ elementar de dependență toxică. Ingineria morală, practicată cu atîta sete de producătorii de bine, e un caz infinit mai complicat de dependență interioară. Fumatul poate fi eliminat prin efort propriu și mijloace medicale. Dragostea de sine e o boală mult mai grea și cere terapia pe viață. Cel mai adesea, fără efect.

Parlamentul European a dezbătut și a votat o Directivă anti-tutun a Comisiei Europene. Toată lumea știe că fumatul nu e sănătos. Ce se știe mai puțin e că ipocrizia și minciunile pe tema fumatului au creat o industrie a binelui de care politicienii se folosesc din plin.

Încă din timpul dezbaterilor, a devenit clar: ceva nu e în regulă. În genere, comisiile Parlamentului European au randament și se descurcă bine cu propunerile ce vin în fața lor. Cu fumatul a fost complet altfel. Dezbaterile din Comisii și, apoi, dezbaterile la nivel de Grup parlamentar au suferit de un gigantism incontrolabil. Discuțiile au început ca orice alte discuții, dar și-au găsit sfîrșitul cu foarte mare greutate. Fiecare punct și fiecare prevedere a înghițit cel puțin o oră de dezbateri. Nu pentru că erau de lămurit chestiuni de mare complexitate ci pentru că, de fiecare dată, parlamentarii au făcut coadă la bune intenții.

Mai clar, dezbaterile s-au transformat într-un festival al facerii de bine. Parlamentarii s-au bătut cu pasiune pentru a se dovedi îngrijorați, buni la suflet și preocupați de soarta omului otrăvit de tutun. Totul la nivel record și bisat sistematic. Aproape nimeni n-a ratat șansa de a se auto-promova și de a lăsa în urmă un profil de sfînt. Cînd, în sfîrșit, raportul a ajuns la vot, festivalul s-a destrămat. Un mare număr de parlamentari care au tăcut în timpul dezbaterilor - pur și simplu din teama de a nu fi înfierați de aripa sfinților - au votat împotriva prevederilor absurde din textul de lege.

Așa s-a ajuns ca țigările electronice să nu fie redefinite ca medicament și vîndute numai în farmacii, țigările „slim” să nu fie interzise, iar țigările mentolate să rămînă pe piață pentru încă cel puțin opt ani. Parlamentarii au repins de asemenea propunerea ca avertismentele de pe pachete să ocupe 75% din suprafața ambalajului.

Ce s-a întîmplat mai departe dovedește că discuția asupra fumatului e profund viciată. Imediat după anunțarea rezultatului, parlamentarii anti-fumat și o mare parte a presei de stînga au decis că votul a fost pierdut pentru că foarte mulți parlamentari au cedat în fața presiunilor exercitate de marile companii de tutun. Cu alte cuvinte, partizanii măsurilor drastice anti-fumat cred că oricine nu e de acord cu ei e corupt. Evident, cei ce susțin această teorie îndrăzneață nu pot prezenta nici o dovadă.

Dacă ajută la ceva, experiența mea e următoarea: nu am fost vizitat de lobby-ști și m-am descurcat de unul singur. Sunt fumător, dar nu pot suferi lecțiile de morală și detest parada de virtute. Problema acuzațiilor lansate de cavalerii anti-tutun e mai gravă decît s-ar putea crede. Din tonul și argumentele lor se înțelege că probele și argumentele nu contează. Cine nu e împotriva fumatului e vinovat de la bun început. La fel de evident, adversarii fumătorilor au făcut mare caz de presiunile întunecate ale industriei tutnului, dar nu au suflat un cuvînt despre presiunile exercitate de ei înșiși și de ONG-uri aliate asupra parlamentarilor care nu vor să blesteme fumatul.

Dealtfel, dezbaterea e prezentată într-un cadru complet distorsionat. În versiunea oficială, e vorba de o ciocnire între fumători și nefumători. Lucrurile nu stau așa. Putem vorbi de o ciocnire între fumători și anti-fumători. Confuzia urmărește să pună semnul de egalitate între nefumători și antifumători, Însă, în vreme ce toți anti-fumătorii sint nefumători, nu se poate spune că toți nefumătorii sunt anti-fumători. Lucrurile devin și mai interesante dacă trecem în revistă prevederile votate în această săptămînă de Parlamentul European, la Strasbourg.

Mai întîi, e vorba de problema țigărilor „slim” (subțiri) și a țigărilor mentolate. Cei ce vor să le interzică susțin că aceste tipuri de țigară sunt foarte atrăgătoare pentru tineri și femei. Se poate, dar lipsesc dovezile. Iar în materie de rapoarte statistice se poate dovedi orice despre orice. La ora votului, oricine putea consula rapoarte care confirmă și rapoarte care infirmă atractivitatea țigărilor slim și mentol.

Altă măsură respinsă a fost mărirea suprafeței avertismentelor medicale de a 60% la 75% din suprafața pachetului. Ceea ce dovedește de fapt că avertismentele de pînă acum (care ocupă 60% din suprafața pachetului) nu au avut efect. De ce ar fi, deci, de crezut că avertismente mai mari ar avea vreun efect? În sfîrșit, încercarea de a ascunde țigările electronice în farmacii, e rezultatul ideii după care fumătorii sînt, de fapt, bolnavi, tutunul e un medicament, iar locul medicamentelor e în farmacii Nu e prea mult de discutat pe tema acestei teorii bizare.