Traian Ungureanu

De ce n-am fi optimişti? Într-adevăr, de sute şi mii de ori pe zi, în fiecare zi, viaţa publică îi ceartă şi îi ridiculizează pe cei ce nu vor să accepte că optimismul e datoria oricărui om raţional şi informat. Telefoanele mobile, de fapt, fostele telefoane mobile, devin computere de mare putere şi tocmai prin puterea lor ar trebui să fim inevitabil optimişti. O altă ştire televizată ne spune că teatrele de operaţii ale spitalelor scot aproape orice om din ghearele morţii. Marii răniţi de război dar şi împuşcaţii week-endurilor de luptă din cartierele marilor oraşe sînt livraţi înapoi, gata de viaţă lungă şi activă. Un spital din Los Angeles s-a specializat în chirurgia şi reanimarea trupurilor de gangsteri ciuruiţi, altă dată trimişi direct la morgă. Voyager, staţia spaţială lansată, acum 30 şi ceva de ani, spre capătul lumilor, a ieşit din sistemul solar. Pentru prima oară ceva făcut pe şi trimis de pe pămînt a ieşit din sistemul solar. Călătoria nu va avea sfîrşit. Oamenii de ştiinţă sînt siguri măcar pe următoarele cîteva milioane de ani de explorare. Tehnologia ne face o ofertă de nerefuzat: optimismul perpetuu. Viaţa a scăpat de nenumărate boli şi restricţii. Iar ce a rămas de rezolvat se va rezolva repede, inevitabil şi televizat. Între ştirile care distribuie optimism în masă, apariţia HYPERLINK "http://www.telegraph.co.uk/news/uknews/crime/10313697/Officials-never-asked-Daniel-Pelka-about-home-life-before-he-was-tortured-to-death.html" cazului Pelka e atît de enervantă încît riscă să fie clasată la excepţii, mai precis în categoria acelor incidente nefericite, inexplicabile şi, în orice caz, inutile (prin lipsa de sens). Daniel Pelka a fost un copil care a trăit patru ani. În aceşti patru ani, Daniel Pelka, fiul unor emigranţi poloinezi din Marea Britanie, a aflat un singur lucru: că viaţa e cumplită. Daniel a fost înfometat, bătut, întemniţat şi terorizat zi de zi de părinţi. La grădiniţă, singura lui ieşire din închisoarea de acasă, Daniel Pelka a învăţat să folosească fiecare minut, în căutare de hrană. A scotocit în cutiile de gunoi, a mîncat resturi, a şterpelit mîncarea altor copii. Nu erau singurele lucruri care îl desoebeau izbitor de restul copiilor de la grădiniţă. Daniel Pelka apărea, în aproape fiecare dimineaţă, cu o nouă vînătaie sau cu o nouă rană pe corp. Bătăile atroce de acasă i-au lăsat urme pe cap, pe mîini, pe picioare, unde putea fi văzute cu ochiul liber de oricine. Daniel Pelka a făcut 6 luni de grădiniţă şi, timp de 6 luni, a apărut în fiecare zi ca o carte sinistră, plină de mesaje sfîşietoare către lumea din afară. Bestialitatea părinţilor poate fi pusă pe seama nebuniei sau a vreuniea din dereglările întunecate care împing un om în abis. Asemenea prăbuşiri nu sînt necunoscute şi nici nu aparţin unei epoci anume. Răul absolut, aşa cum apare el în acte de cruzime fără sens, e insondabil şi, prin asta, foarte aproape de accidente naturale monstruoase, în genul anomaliilor fizice sau mentale dictate de o loterie genetică fără recurs. Asta, deşi, numărul acţiunilor şi izbucnirilor de o violenţă lipsită de sens e ,probabil, în creştere astăzi sau, măcar, la un nivel numeric greu de împăcat cu modernitatea avansată a societăţilor occidentale. Oameni care apar în mijlocul mulţimilor şi descarcă sute gloanţe în trecători aleşi la întîmplare sau ucigaşi care practică sistematic un soi de rebus măcelăresc nu mai sînt o raritate. Ceva contrazice, în acest caz, buna noastră părere optimistă despre viaţa modernă. Însă cazul Daniel Pelka e mult mai mult decît una din căderile tot mai frecvente ale individului în sălbăticie. Şi, prin asta, ajungem la o trăsătură care nu mai ţine de rătăciri individuale sau acte generate de haos interior.

Războiul civil sirian a înaintat rapid spre un conflict total. Pe 21 august, cînd cineva, foarte probabil armata președintelui Assad, a recurs la atacul cu arme chimice, Occidentul a fost surprins. Replicile au venit prompt, dar au pus în evidență o lipsă masivă de planificare: ce urmează după riposta militară? Care e planul occidental în cazul unui conflict care se generalizează și absoarbe alte state din zonă?

Replicile imediate ale Marii Britanii, Franței și Statelor Unite au răspuns urgenței etice pe care o impun crimele de război, dar au lăsat neatinsă problema politică pe care o ridică războaiele regionale. Răspunsul occidental a satisfăcut standardele umanitar-morale ale societăților democrat-liberale ale Occidentului, dar a ratat analiza realistă, în termenii politicii clasice. Cum s-a ajuns aici?

Ne aflăm, practic, în fața consecințelor politice ale ascensiunii agendei civile și etice care tinde să substituie planificarea politică. Atît Președintele Obama cît și administrațiile britanică și franceză au articulat reflex reacția de rigoare în societăți care au făcut din justiția socială și politica externă umanitară o prioritate necondiționată.

Cazul Președintelui Obama e ilustrativ. Presiunea consilierilor recrutați din rîndurile asociațiilor civile militante și convingerile Președintelui s-au unit și au dat naștere unei politici de bună calitate retorică, dar foarte vulnerabilă în fața realității politice. Președintele Obama a început prin a invoca standarde morale și a fixat o așa numită „linie roșie”: dacă regimul Assad va trece de „linia roșie” și va folosi arme chimice, Statele Unite vor interveni. Grupul „eticilor” din Casa Albă spera să bifeze astfel atît ținuta morală de rigoare cît și scuza pentru dezangajare. Casa Albă a pariat că Assad nu va folosi arme chimice.

În momentul în care Assad a folosit, dealtfel nu tocmai surpinzător, arme chimice, administrația americană a fost pusă în situația de a-și respecta propriul angajament. Președintele Obama a început o serie de oscilații curioase, care l-au dus de la postura de pacifist, la postura războinicului nobil și apoi la manevra care a plasat răspunderea asupra Congresului Statelor Unite.

În Marea Britanie, lucrurile au mers pe același traseu. Primul Ministru Cameron s-a expus și a pierdut votul în Parlament. Guvernele american și britanic au făcut, vrînd-nevrînd, pasul decisiv: voința politico-militară a ultimilor 10-20 de ani a dispărut. Pretextele de politică internă și democratizarea unor situații care cer răspunsuri rapide și profunde au diminuat statura și natura administrațiilor occidentale. Pentru oricine are ochi de văzut, mai ales dacă ochii privesc dinspre lumea arabă, guvernele marilor puteri occidentale și-au pierdut voința.

Asta înseamnă, înainte de orice, o redimensionare istorică a Statelor Unite. Supraputerea americană a devenit o mărime incertă și negociabilă. Orice se va întîmpla de aici înainte, fie că riposta militară a Occidentului va veni, fie că nu, ezitarea a fost înregistrată. Semnalul de slăbiciune și lipsa de nerv au fost catalogate și dau baza pe care va înainta, de acum înainte, marea politică internațională. Printe altele și în Europa de Est.

Dezangajarea americană de pe scena est-europeană a fost unul din primele semnale trimise de administrația Obama. Marea bîlbîială orientală a aceleeași administrații a agravat lucrurile. Indecizia americană a coincis cu o suită de mișcări cîștigătoare pentru Rusia, care a punctat mult peste propria statură, pe tot parcursul crizei siriene. Succesele din Orientul Mijlociu nu puteau decît să încurajeze acțiunea politică externă rusă în celelalte zone de dispută. Astfel, există foarte probabil o legătură directă între euforia diplomatică transmisă de succesele anti-americane din Orientul Mijlociu și noua agresivitate a politicii externe ruse în Europa de Est.

Ucraina, Moldova și Armenia au fost avertizate, cu forme specifice de șantaj, că apropierea de Uniunea Europeană va fi sancționată rapid și dur de Rusia. Ucraina și Moldova au fost înștiințate fără menajamente că riscă blocaje în livrările de gaze și că nu vor mai putea folosi piața de desfacere rusă. Armenia a fost informată că opțiunea europeană presupune livrări imediate de arme rusești către Azerbaijan. Colecția de presiuni rusești e menită să submineze Summit-ul Parteneriatului Estic de la Vilnius. Moldova, Armenia și, posibil, Ucraina ar putea semna la Vilnius Acorduri de Asociere cu Uniunea Europeană, angajîndu-se, în acest fel, pe o direcție europeană foarte concretă și detașîndu-se la fel de concret de orbita rusă.

Presiunea e considerabilă și ar putea avea efecte inverse pentru state care decid că merită, cu atît mai mult, să prindă trenul european. Însă situația dramatică de dinaintea summit-ului din noiembrie de la Vilnius e în mare parte rezultatul subperformanței occidentale în Orientul Mijlociu. Riscul e enorm și confirmă una din legile uitate ale politicii: nu există mai multe politici externe. Există un singur sistem de relații globale, care cere o singură politică externă.