Traian Ungureanu

Consecinţele noii deplasări spre ceea ce s-ar puea numi „pluralism oligargic” merg mai departe. Peste o lună, e foarte posibil ca alegerile din Ucraina să repete formula şi succesul din Georgia. Candidatura fostului Prim Ministru Timoșenko a fost deja respinsă de Comisia Electorală Centrală, sub un pretext hilar: Timoșenko are o condamnare penală.

Condamnarea a fost rezultatul celebrului proces-mascaradă instrumentat de actuala adminsitraţie Ianukovici. În aceste condiţii, e de aşteptat un succes răsunător al Partidului Regiunilor al lui Ianukovici. Și, mai departe, în baza unei majorităţi substanţiale, noi modificări de regim constituţional care vor face din Ianukovici un conducător suprademocratic, de tip Putin. Din acel moment, viitorul Ucrainei va atîrna în balanţă. Rusia sau Europa? Ucraina va fi, de fapt, adusă într-o zonă în care varianta rusă e inevitabilă iar viitorul european al Ucrainei ia sfîrşit.

Puse cap la cap, aceste scenarii care leagă statele ex-sovietice echivalează cu prăbuşirea Parteneriatului Estic iniţiat de UE tocmai pentru a racorda Estul la normele, valorile şi eficienţa Vestului. În acest punct, răspunderea se împarte.

Evident, e uşor de înţeles care e oferta rusă: munţi de bani, livrări de energie şi protecţie pentru intersele interne ale oligarhiei. Numai că în faţa acestei oferte, propunerile europene au fost în mare parte greşite sau prost calculate. Asfel, pentru prea multe din societăţile Estului, propunerile europene au fost: reformă şi iar reformă, cu observaţia că reforma a devenit totuna cu austeritatea, lipsa oricărei perspective credibile de admitere în UE şi finanţarea foarte vizibilă a societăţii civile, adică a vectorului reformist minoritar în aceste societăţi.

Acest pachet invariabil a încurajat reacţii pe care factorii de influenţă pro-ruşi i-au prezentat imediat sub eticheta: „iată ce vă aduce Europa”. Reforma şi, mai apoi, austeritatea severă au avut o motivaţie economică indiscutabilă. Însă guvernele Estului au fost obligate să prezinte nenumărate măsuri de restrîngere cuplîndu-le de Europa. De aici, apariţia percepţiei publice a unei Europe ostile şi intersate doar de demolarea marii capacităţi economice construite în anii socialismului.

Lipsa încăpăţînată şi oarbă a perspectivelor credibile de aderare n-a fost doar un semn de aroganţă instituţională europeană ci şi o nechibzuinţă catastrofală. Acest refuz a alimentat psihologia lui „nu ne doresc oricum, în Europa” - o frustrare care a infectat în primul rînd acea parte a sectorului politic de la care a pornit încrederea în Europa.

În sfîrşit, finanţarea exemplară a societăţii civile a fost zugrăvită şi percepută de majoritatea plebee ca insultă şi favoritism.

Originile acestui eşec de prezentare, vin dintr-o tradiţie persistentă: din iluzia rusă. Establishment-ul politic occidental e, după mai bine de 60 de ani de interacţiune cu spaţiul sovietic şi rus, neschimbat. Naivitatea generoasă care dormitează crezul la umbra cîtorva mituri de fabricaţie rusă face ravagii. Cu rare excepţii, politicieni şi instituţii de vîrf europene, cred, mai departe, în mitul Rusiei ca partener.

Nu există o singură idee sau acţiune constructivă în politica occidentală a Rusiei dar asta n-a descurajat credulitatea pan-eruoepană. Atitudinea pasivă din timpul invaziei ruse a Georgiei şi compromisurile tolerate ulterior au deschis drumul spre metamorfoza pro-rusă condusă de Ivanișvilli. Uluirea sau neştiinţa care subminează raporturile europene cu Rusia au permis apariţia unui surogat de politică externă pe care Serviciul de Acţiune Externă (un soi de Minister European de externe, condus de Ctaherine Ashton) îl practică, spre deliciul strategilor ruşi.

Formidabila incompetenţă ilustrată de iluzia rusă încurajază, după 20 de ani de speranţă, concluzii vechi. Rusia nu poate fi bine înţeleasă decît de estici. De cei ce au trecut, măcar o dată, prin experienţa sovietică. Evident, istoria nu se încheie cu supremaţia iluziei ruse. Va fi însă nevoie ca Estul să aştepte, aşa cum a mai făcut-o, o nouă prăbuşire a Rusiei. A treia, după 1917 şi 1991. Ceea ce micşorează nepermis de mult calitatea politicii paneuropene a Occidentului.

Alegerile din Georgia au fost cîştigate de tipul de politician, cu mijloacele şi cu efectele care dau deja cheia vieţii politice într-un spaţiu uriaş. De la Tallin şi Bucureşti, la Kiev, Tbilisi şi Baku, platoul european estic şi versantul vestic al fostei periferii sovietice trec printr-o mutaţie politică accelerată şi înşelătoare. Două lucruri fac din aceste evoluţii o temă de îngrijorare: mai întîi absorbţia unei părţi a Estului aflată în interiorul graniţelor UE şi, apoi, aparenţele democratice ale unui proces care blochează sau elimină şansa de democratizare.

Alegerile din Georgia au fost cîştigate de coaliţia „Visul Georgian”, condusă de Bidzina Ivanișvilli. Mai corect spus, coaliţia finanţată de miliardarul Ivanișvilli, unul din oligarhii sau ultra-nababii produşi de spaţiul de afaceri rus. Şi mai corect: alegerile au fost cumpărate de un miliardar pro-rus care a cumpărat mai întîi coaliţia şi, apoi, electoratul ce i-a adus voturile. Evident, aceste afirmaţii nu pot fi probate temeinic dar formula e deja o banalitate în spaţiul est-european.

Mase de alegători şi majorităţi sociale enorme sînt cumpărate, dislocate şi manipulate de miliardari care ajung, astfel, să dicteze un curent şi, apoi, un ocean de revoltă. De regulă, operatorul miliardar e însoţit şi multiplicat de o falangă media, compusă în special din televiziuni care prelucrează zi de zi un public în creştere.

Succesul lui Bidzina e succesul unei noi strategii care a dat rezultate spectaculoase de la un cap la altul al spaţiului estic: mituirea fizică şi morală în masă. Într-o formulă sau alta, acest proces a atacat sau anihilat alternativa democratică, de la un cap la altul al spaţiului estic. Fără excepţie, succesul acestei variante e succesul intereselor Rusiei şi insuccesul alternativei europene. Am discutat această transformare alarmantă într-o postare anterioară.

Răsturnarea de situaţie din Georgia e confirmarea dramatică a acestei tendinţe şi clarifică în mare măsură datele fenomenului. Estul e într-un moment de cotitură istorică şi riscă, în lipsa unei răspuns nou răspuns european, să cadă din normalitate şi să păşească într-o ordine nedemocratică, anti-occidentală şi resentimentară. Europa riscă să piardă Estul, după ce a crezut vreme de aproape de 20 de ani că îl va integra cu relativă (prea multă) uşurinţă. Divorţul e iminent şi va aduce, în plan strategic, eşecul istoriei postbelice europene.

Diviziunea Vest-Est ar putea supravieţui şi s-ar putea dezvolta într-o nouă variantă, de data asta „naturală", adică într-o variantă consimţită, non-violentă şi, din acest motiv, durabilă. E încă devreme şi o descriere a trăsăturilor noului mod politic est-european poate fi cu adevărat utilă. În mare, tipul de ofensivă politică activ în Republicile Baltice, la Bucureşti (din iulie încoace), în Belarus şi în statele Parteneriatului Estic iniţiat de UE (Ucraina, Georgia, Armenia, Auerbaijan, Moldova) are următoarele trăsături psiho-politice de suprafaţă:

a) e finanţat masiv de o reţea de oligarhi,
b) foloseşte o reţea agresivă de televiziuni care recurg la mesaje propagandistice feroce,
c) e influenţat sau controlat de interese ruseşti,
d) relansează un naţionalism energic şi tentant,
d) creează şi foloseşte cu mare eficienţă aşa numite „hate figures" (obiecte/figuri ale urii),
d) dă senzaţia de revenire la suverantiatea populară uzurpată de „hate figures" (Timoșenko, Saakașvilli, Băsescu, opoziţia din Belarus),
e) construieşte „naţiuni" electorale pe care le înarmează cu o vastă psihologie resentimentară, le lasă fără capacitate de dialog şi le învaţă să creadă că numărul voturilor bate orice altceva,
f) atacă principii şi instituţii democratice din spatele unor astfel de societăţi remodelate care cred sincer că au devenit stăpîne şi îşi pot exercita puterea (de pildă, pista falsă pe care sînt conduşi cei ce cred, în România, că au cîştigat referendumul de demitere a Preşedintelui pentru că au luat mai multe voturi, deşi n-au luat suficiente sau ideea similară după care Ivanișvilli cere demisia Preşedintelui Saakașvilli pentru că alegerile pentru Parlamentul georgian au fost cîştigate de coaliţia lui Ivanișvilli).

Acest model ultraofensiv în Estul Europei are dedesbturi şi consecinţe grave. Mai întîii consecinţele imediate. În cazul Georgiei, blocarea interacţiunii cu Uniunea Europeană şi NATO e evidentă, orice promite, după regula declaraţiilor de consum public, Bidzina Ivanișvilli. După aceaşi regulă, Coaliţia condusă şi finanţată de Ivanișvilli se numeşte „Visul Georgian”. Cel mai potrivit nume de botez strategic al aceleiaşi coaliţii e, însă, „Visul Rusiei”.

Reîntoarcerea Georgiei la o politică de direcţie rusă, înseamnă, practic, decuplarea de Europa a Caucazului de Sud. Cu o Georgie recuperată politic şi cu o Armenie dependentă militar de Rusia, Caucazul de Sud e controlat de Moscova. Azerbaijanul e izolat şi argumentul livrărilor de energie către Vest care stă la baza autonomiei azere e închis.

În mod previzibil, următoarea ţintă a politicii de incluziune rusă devine Azerbaijanul. Preşedintele Alyev se poate aştepta, curînd, la operaţii mediatice internaţionale foarte neconvenabile. În acest punct, reflexul critic necondiţionat al mediilor de informare şi al instanţelor civice occidentale se dovedeşte, măcar uneori, naiv şi involuntar cooperant cu interesele Rusiei. Alyev nu e un democrat, iar Saakașvilli nu e un democrat de pus în ramă. Însă, efortul politic cerut de autonomie, dacă nu de democratizare, e prea puţin înţeles în afara spaţiului est-european.

Şefii de stat ai Estului au învăţat repede că nu vor asigura destinul non-rusesc al statelor lor fără a forţa şi fără a controla sectoare sau persoanje care ar trebui să fie, ca în occident, elemente de construcţie democratică. Dar nu sînt. De regulă, această contradicţie ascunde o capcană bine controlată de influenţa rusă. Excesele şefilor de stat estici sînt reperate de mediile occidentale sau semnalate lor de centre de influenţă ruseşti. Urmează campanii media şi civice care pun în corzi autorităţile de stat. Pe acest atac şi pe acest tip de oprobiu se contruieşte, apoi, mişcarea de opoziţie finanţată şi influenţată direct sau indirect de Rusia.

Faimoasele secvenţe de tortură din închisorile georgiene sint reale şi oribile. Ele au fost filmate acum un an şi jumătate. Şi difuzate de televiziunea lui Ivanișvilli dupa un an şi jumătate. În timpul campaniei electorale.