Traian Ungureanu

Era de așteptat. Prima observație a mediilor de informare occidentale, după alegerile din Ucraina, trimite la rezultatul foarte solid al opoziției. Cu 21%, după o campanie electorală dură și viciată, blocul opoziției animat de Iulia Timoșenko, a obținut mai mult decît era de crezut. Oare?

Nimeni nu știe care ar fi fost rezultatele, în condițiile unei campanii corecte. Tocmai aici e problema. Reacția occidentală e, un pic dar suficient, naivă. Rezultatul obținut de Timoșenko și de opoziția potențială a lui Klitșko (12%) plus radicalii de la Svoboda (8%) sugerează un front activ anti-Ianukovici și lasă impresia unui electorat pro-democratic redutabil.

Lucrurile stau cu totul altfel. Nu fiindcă trebuie să stea neapărat rău, ci pentru că relațiile de putere nu se pot decide prin alegeri în Ucraina lui Ianukovici. Controlul admistrativ și legal sau ilegal asupra statului e atît de bine pus la punct încît alegerile sînt, în cel mai bun caz, un instrument de comunicare cu restul lumii și nu instanța care decide.

Ce a vrut, așadar, să comunice regimul Ianukovici? Exact ce a mai comunicat: că Ucraina e disponibilă și că nimic nu e decis, dată fiind existența variantei pro-democratice. Cu alte cuvinte, rezultatul alegerilor menține ambiguitatea în relațiile cu Uniunea Europeană și Statele Unite, fără a pune în dubiu supremația Președintelui Ianukovici și a Partidului Regiunilor. Schema obligă UE și SUA să facă declarațiile rituale care salută reușita încurajatoare a procesului electoral democratic și să observe, la capitolul „și altele”, carențele ce rămîn de rezolvat.

Procedura e cunoscută. Ea a mai fost aplicată în Rusia și Georgia. Mediile de informare occidentale ar fi trebuit să se aștepte la reluarea acestei operații care blocehază contestația, furnizează iluzii și protejază raporturile politice de facto. Singurul rezultat clar al alegerilor din Ucraina spune că aparatul controlat de Ianukovici a folosit cu succes alegerile și conduce, fără probleme, mai departe.

Celălalt rezultat vizibil al alegerilor spune că liderul opoziției, altfel atît de „promițătoare”, rămîne în închisoare. În rest, opinia publică occidentală și specialiștii în probleme est-europene, au primit libertatea de a dezvolta, pînă la alegerile viitoare, obișnuita literatură analitică pe tema progreselor democratice ale Ucrainei, la care se adaogă sub-dilema din refrenul: oare cum va fi Ianukovici mîine?

Discursul mediatic e, practic, organizat de mișcările aparatului propagandistic ucrainian și, în această situație, va continua să se specializeze în arta ghicitului, reperînd nuanțe și semne care anunță ba europenizarea, ba rusificarea lui Ianukovici. Așadar, rezultatele alegerilor din Ucraina trebuie întîmpinate cu prudență și citite în cheie realistă. Ele nu dau verdictul popular ci prezintă ultima variantă de lucru transmisă de administrația Ianukovici. În mare măsură, acest adevăr scapă analizelor occidentale care continuă să rămînă dependente de interpretarea formală a democrației.

Mai întîi, reapariția politicii de clasă nu e rezultatul unei dezvoltări istorice. Nimic nu justifică rebeliunea declanșată în prelungirea unei epoci de mare succes. Adevărat, criza declanșată în 2008 a lovit puternic poziția economică a părinților și obișnuințele de viață ale fiilor. Însă acest șoc, survenit după 60 de ani de prosperitate, nu poate fi pus tocmai în seama sistemului care a creat o întreagă epocă isotrică de dezvoltare.

În acest punct, protestatarii anti-capitaliști sînt perfect anti-logici, acuzînd capitalismul, la capătul a 60 de ani de succes capitalist. Singurul sistem de organizare economică generator de prosperitate nu poate fi pus în boxă, cu atît mai puțin în numele ideii socialiste. Nici o economie organizată pe principii socialiste nu a generat dezvoltare. S-a vorbit, de altfel, prea puțin despre palmaresul socialismului în epoca post-comunistă și, mai ales, în variantele sale occidentale.

Adevărul ignorat al regimurile social-democrate sau de centru-stînga din statele occidentale spune că economia a rămas invariabil la parametrii capitaliști. Fiscalitatea s-a apropiat de criteriile socialiste ale redistribuirii dar piața, prețurile și porpietatea au rămas pur capitaliste. Prin urmare, succesul economic al socialismului, pe care pariază protestatarii anti-capitaliști, e o legendă. Mai precis, o legendă ideeologică, o fixație care are succes în ciuda oricărui argument.

Socialismul nu a generat dezvoltare economică nici în vest, nici în est. Socialismul a produs, fără oprire, situații de criză și, din acest punct de vedere, se poate conchide că socialismul e totuna cu starea de criză permanentă. De unde, atunci, rezistența acestei idei care e influentă pînă și după aparenta victorie postbelică a capitalismului? Răspunsul a venit mereu pe căi greșite. S-a vorbit de forța agitatorică ieșită din comun a stîngii și această observație nu e falsă, E doar insuficientă. S-a vorbit, de asemenea despre nevoia de echitate a societăților dar această idee contrazice în mod absurd performanța fără egal în materie de legalitate a societăților occidentale.

Ce s-a observat mai puțin e că ideea socialistă a dat greș în economie dar a avut succes în psihologie. Ideea socialistă răspunde unei porniri umane constante. E vorba de nevoia de a sancționa ordinea reală. O nevoie resimțită din plin de categoriile care s-au plasat, de la bun început, în numele unei ideologii, în afara realității. Promisiunea socialistă satisface exact categoriile care cred în utopia egalitară și și-au blocat capacitatea de a percepe direct realitatea. Nu există o categorie mai predispusă la acest joc psihic decît intelectualii radicali, așa zișii romantici generoși sau tinerii educați în spiritul dreptății sociale.

Noul val de proteste care umple săptămînal marile orașe ale Europei e justificat de creșterea șomajului și de scăderea satndardului de viață. Însă repertoriul anti-capitalist nu e justificat, e ilogic și e imprimat mișcărilor de stradă de falanga militant-intelectuală, nu de cei trimiși în șomaj.

Așadar, al doilea punct de remarcat în discuția despre revenirea la resentiment, privește proveniența acestei atitudini. Nu ne aflăm în fața unui sentiment popular. Sîntem, mai degrabă, în fața unei producții ideologice elitiste. Ea e propagată apoi, cu succes, spre societățile nemulțumite de scăderea nivelului de trai. Cum majoritatea societăților occidentale a pierdut, după 60 de ani de prosperitate, capacitatea de a compara, mesajul resentimentar are un impact major.

Vacarmul resentimentar al celor ce vor reîmpărțirea averilor, impozitarea „bogaților” și favorizarea săracilor face impresie și trece, chiar, drept conștiință socială. În cele din urmă, confuzia cu care se încheie cea mai lungă epocă de prosperitate a occidentului nu e rezultatul unui eșec economic. Adevărata cauză e decăderea și, apoi, eșecul sistemului de educație occidental.

Transformarea treptată a școlii în fabrică de ideologie și producția continuă de diplome fără acoperire au trimis generații întregi spre inadecvare economică și conflict cu realitatea. Dispariția educației morale provoacă, de regulă, dezorientarea și încurajază resentimentul, adică adversitatea față de chiar regimul care a făcut posibil noul sistem de educație. Ne aflăm exact în acest punct. Contestația ocupă aproape întreg domeniul public – de la presă și televiziune la universități și manifestații de stradă. Pericolul unei răsturnări violente e mic, pentru că societățile au pierdut mult din forță și ambiție. În schimb, perspectiva unor guvernări de stînga, alimentate democratic de votul resentimentar crește.