Traian Ungureanu

Mai întîi, reapariția politicii de clasă nu e rezultatul unei dezvoltări istorice. Nimic nu justifică rebeliunea declanșată în prelungirea unei epoci de mare succes. Adevărat, criza declanșată în 2008 a lovit puternic poziția economică a părinților și obișnuințele de viață ale fiilor. Însă acest șoc, survenit după 60 de ani de prosperitate, nu poate fi pus tocmai în seama sistemului care a creat o întreagă epocă isotrică de dezvoltare.

În acest punct, protestatarii anti-capitaliști sînt perfect anti-logici, acuzînd capitalismul, la capătul a 60 de ani de succes capitalist. Singurul sistem de organizare economică generator de prosperitate nu poate fi pus în boxă, cu atît mai puțin în numele ideii socialiste. Nici o economie organizată pe principii socialiste nu a generat dezvoltare. S-a vorbit, de altfel, prea puțin despre palmaresul socialismului în epoca post-comunistă și, mai ales, în variantele sale occidentale.

Adevărul ignorat al regimurile social-democrate sau de centru-stînga din statele occidentale spune că economia a rămas invariabil la parametrii capitaliști. Fiscalitatea s-a apropiat de criteriile socialiste ale redistribuirii dar piața, prețurile și porpietatea au rămas pur capitaliste. Prin urmare, succesul economic al socialismului, pe care pariază protestatarii anti-capitaliști, e o legendă. Mai precis, o legendă ideeologică, o fixație care are succes în ciuda oricărui argument.

Socialismul nu a generat dezvoltare economică nici în vest, nici în est. Socialismul a produs, fără oprire, situații de criză și, din acest punct de vedere, se poate conchide că socialismul e totuna cu starea de criză permanentă. De unde, atunci, rezistența acestei idei care e influentă pînă și după aparenta victorie postbelică a capitalismului? Răspunsul a venit mereu pe căi greșite. S-a vorbit de forța agitatorică ieșită din comun a stîngii și această observație nu e falsă, E doar insuficientă. S-a vorbit, de asemenea despre nevoia de echitate a societăților dar această idee contrazice în mod absurd performanța fără egal în materie de legalitate a societăților occidentale.

Ce s-a observat mai puțin e că ideea socialistă a dat greș în economie dar a avut succes în psihologie. Ideea socialistă răspunde unei porniri umane constante. E vorba de nevoia de a sancționa ordinea reală. O nevoie resimțită din plin de categoriile care s-au plasat, de la bun început, în numele unei ideologii, în afara realității. Promisiunea socialistă satisface exact categoriile care cred în utopia egalitară și și-au blocat capacitatea de a percepe direct realitatea. Nu există o categorie mai predispusă la acest joc psihic decît intelectualii radicali, așa zișii romantici generoși sau tinerii educați în spiritul dreptății sociale.

Noul val de proteste care umple săptămînal marile orașe ale Europei e justificat de creșterea șomajului și de scăderea satndardului de viață. Însă repertoriul anti-capitalist nu e justificat, e ilogic și e imprimat mișcărilor de stradă de falanga militant-intelectuală, nu de cei trimiși în șomaj.

Așadar, al doilea punct de remarcat în discuția despre revenirea la resentiment, privește proveniența acestei atitudini. Nu ne aflăm în fața unui sentiment popular. Sîntem, mai degrabă, în fața unei producții ideologice elitiste. Ea e propagată apoi, cu succes, spre societățile nemulțumite de scăderea nivelului de trai. Cum majoritatea societăților occidentale a pierdut, după 60 de ani de prosperitate, capacitatea de a compara, mesajul resentimentar are un impact major.

Vacarmul resentimentar al celor ce vor reîmpărțirea averilor, impozitarea „bogaților” și favorizarea săracilor face impresie și trece, chiar, drept conștiință socială. În cele din urmă, confuzia cu care se încheie cea mai lungă epocă de prosperitate a occidentului nu e rezultatul unui eșec economic. Adevărata cauză e decăderea și, apoi, eșecul sistemului de educație occidental.

Transformarea treptată a școlii în fabrică de ideologie și producția continuă de diplome fără acoperire au trimis generații întregi spre inadecvare economică și conflict cu realitatea. Dispariția educației morale provoacă, de regulă, dezorientarea și încurajază resentimentul, adică adversitatea față de chiar regimul care a făcut posibil noul sistem de educație. Ne aflăm exact în acest punct. Contestația ocupă aproape întreg domeniul public – de la presă și televiziune la universități și manifestații de stradă. Pericolul unei răsturnări violente e mic, pentru că societățile au pierdut mult din forță și ambiție. În schimb, perspectiva unor guvernări de stînga, alimentate democratic de votul resentimentar crește.

Trăim, din nou, înrtr-o epocă resentimentară. Grupuri umane largi cred cu tărie că trebuie să primească mult din ce alții au prea mult. Bunuri, drepturi și bani adunate prin înșelăciune de bogați trebuie împărțite fără întîrziere săracilor. Condiția de bază a resentimentului e deja fixată: lumea se împarte în „bogați” și „săraci”.

Această diviziune răspicată simplifică o lume prea complicată și își înarmează purtătorul cu un drept sacru: acel sentiment moral inatacabil care exclude dubiul și justifică răsturnările revoluționare, dizolvarea ordinii date și redistribuirea puterii. Mecanismul e verificat în diverse momente istorice pre-revoluționare și se desfășoară, fără modificări, de cîțiva ani încoace în retorica demonstrațiilor anti-capitaliste și în argumentația economiștilor, ziariștilor și istoricilor angajați împotriva ordinii economice aflate acum în criză.

Vacarmul anti-capitalist simpatizat și amplificat de medii de de informare în genere stîngiste a ascuns, pînă acum, destul de bine, diferența, elementul de noutate al actualului moment resentimentar-revoluționar. Spre deosebire de situațiile revoluționare și pre-revoluționare clasice, actuala reeditare a resentimentului de masă vine după o consistentă epocă de libertate și prosperitate. Aproape 60 de ani de democrație politică și creștere economică au generat un nivel de viață neobinuit de ridicat în toate straturile societății, de la un cap la altul al lumii occidentale. Nu există precedent istoric pentru acest succes generalizat și incontestabil.

Societățile occidentale au trecut rapid și fără excepție printr-un proces de „îmburghezire” care n-a lăsat în afară nici o societate și nici un grup social. Marele cîștigător al acestui proces istoric a fost, de fapt, așa numita clasă muncitoare, un grup care a ieșit complet din definiția marxistă și s-a emancipat, susținut de venituri în creștere și acces la educația de calitate. Rezultatul postbelic al acestei deschideri bazate pe creștere economică și participare democratică a fost tocmai detensionarea socială, dispariția sau atenuarea radicală a delimitărilor de clasă.

Noile societăți occidentale au atins un grad de coeziune și echitate
cu atît mai remarcabil cu cît el n-a fost rezultatul unui program ideologic sau al planificării impuse de autoritatea de stat, ci o consecință naturală generată de eliberarea a două mari motoare economico-politice: piața și libertatea politică. Proletariatul oprimat a dispărut nu numai din realitatea socială dar și din încăpățînata critică de orientare marxistă a intelectualilor radicali. Acolo unde, odinioară, exista proletariatul, realitatea a așezat figura lucrătorului de înaltă calificare. Intelectualii radicali au fost siliți, la rîndul lor, să se reorienteze și au înlocuit proletariatul cu noțiunea atotcuprinzătoare de consumator.

Reapariția resentimentului și a diviziunii bogat-sărac, la capătul unei lungi epoci de renovare socială, e cu atît mai surprinzătoare. Evident, în nici o epocă și sub nici un regim istoric societățile nu elimină complet sărăcia și nu pot opri înavuțirea ilegitimă. Însă nu asta e problema societăților la capătul celei mai fertile epoci istorice a occidentului. Contradicția care a permis redeschiderea canalului resentimentar nu a venit, dealtfel, de la clasa productivă, acum pacificată și greu de recunoscut în definiția ei clasică.

Purtătorii noului resentiment nu sînt „proletarii” ci fiii lor, generația care a primit prin naștere noul platou de prosperitate și educație occidental. Asta explică de ce contestația e adusă în stradă, în principal, de tineri (în majoritate studenți) și de „activiști” (în majoritate studenți îndoctrinați ideologic sau ideologi de profesie care și-au făcut mîna în universități).

Adevărat, tinerii sînt cei mai loviți de șomaj. Însă ar trebui observat că pentru fiecare tînăr șomer prezent la demonstrații există cel puțin un alt tînăr șomer plecat din țară în căutare de loc de muncă. Spania, cu un șomaj de aproape 50% între tineri a produs cîteva marșuri de mare amploare acasă, dar livrează lunar 5-6000 de tineri plecați după muncă în Marea Britanie și în Germania. Două lucruri se pot înțelege la o numărătoare mai atentă.