Linkuri accesibilitate

Traian Ungureanu



Orice revoluție trebuie salutată dar nu bifată. Întîlnirea trebuie continuată. După valul care a răsturnat sau transformat regimurile comuniste est-europene, revoluțiile au devenit personaje istorice vedetă. Ceea ce înseamnă că au devenit, de fapt, o formă de actualitate, curtată, subliniată și deformată de mediile de informare. Soarta așa numitelor revoluții arabe e un exemplu categoric.

La început, odată cu mișcarea de stradă care a dus la îndepărtarea regimului Beni Ali, în Tunisia, revoluția a fost întîmpinată cu un entuziasm normal și în același timp limitat. O răsturnare istorică nu poate deveni știre, decît dacă e restrînsă la o schemă emoțională simplă. A urmat răsturnarea regimului Mubarak, în Egipt, și revoluția a prins, iar, prima pagină, încadrîndu-se în limitele cerute de știri din ce în ce mai rapide și mai spectaculoase.

Tot ce era prea complicat și prea greu de explicat a rămas pe afară. A urmat baia de sînge din Siria și nimic nu s-a schimbat în tratamentul mediatic prescris pentru asemenea ocazii: o poveste cu luptători pentru libertate și tirani ucigași. Nu e nimic inexact în această imagine. Diferența între libertate și opresiune e clară. Însă povestea e mult-mult mai complicată și mai anevoioasă. Est-europenii știu cîte ceva despre griurile, iluziile și parantezele revoluționare.

Povestea media cu două personaje (libertate/tiran) e o fabulă simplă cu două personaje. Cineva va învinge și toată lumea speră în triumful binelui. Povestea reală conține cele două persoanje dar nu le lasă singure. În spatele, în jurul sau deasupra lor, lucrează forțe greu de evaluat dar foarte active. Egiptul e, de pildă, disputat de forțe care nu mai țin nici de armată, nici de susținătorii sau oponenții lui Mubarak.

Falimentul alimentar, regresia economică rapidă și lipsa de resurse financiare au pășit pe scenă și scriu singure istoria a ce a fost odată Revoluția egipteană. O fac atît de rapid și vehement încît povestea răsturnării lui Mubarak ar putea rămîne un episod important dar numai ca deschizător de drumuri, fie ele și către colaps. Revoluția egipteană a fost rezultatul unui impas economic total, într-o societate incapabilă să producă, să educe sau să modernizeze. Cîteva analize au început să aducă la suprafață această realitate pe care mediile de informare au ratat-o din dorința de simplificare și din motive de audiență.

Acum, după cîteva luni de iluzii, povestea revoluțiilor arabe se transformă în povestea impasurilor interne arabe. Odată turismul blocat, Egiptul nu are ce pune în loc. Siria trebuie să facă față altei variante de impas: lipsa de clarificare națională și religioasă. E problema mai tuturor regimurilor neo-arabe.

O explicație facilă și mult îndrăgită de cercurile politice arabe dă vina pe trecutul colonial și pe aberațiile național-administrative din care s-au născut granițele noilor state, așa cum au fost ele mîzgălite de Anglia sau Franța. E ceva aici dar realitatea nemișcată a regimurilor arabe spune mult mai mult despre incapacitatea sistematică a clasei conducătoare autohtone de a se ocupa de problemele societății.

În majoritatea lor, regimurile arabe au evitat orice urmă de răspundere și participare, pentru a se ocupa de consolidarea puterii de clan. Problemele arabilor de acasă sau din afară au rămas nerezolvate. Știm acum ce bilanț dezastruos au regimurile post-coloniale arabe: subdezvoltare, analfabetism, violență internă, lipsă de reprezentare politică. Problemele arabilor din afară au fost plasate în fruntea camapiniilor umanitare purtate din occident. Chestiunea palestiniană e un caz flagrant: regimurile arabe au închiriat problema și s-au distanțat, lăsînd în urmă un nor de proclamații. Siria e un cumul perfect de impasuri nerezolvate.

Opresiunea internă a suprimat o vreme cercurile islamiste dar erorile de politică economică și religioasă le-au readus în joc. Lupta pentru libertate a devenit, astfel, un conglomerat în care sirienii fără afiliere caută drepturi, în timp ce sirienii înrolați de suflul islamic se bat pentru dominație. Mai departe, asta a dus la apariția Iranului, de astă dată în apărarea lui Assad. Pentru că, în alte zone, unde încearcă să aducă la putere grupări religioase fidele, ca în Yemen sau Bahrain, Iranul e de cealaltă parte, alături de cauza libertății. Unde libertate înseamnă control iranian.
Moldova -- Traian Ungureanu, London analyst, RFE correspondent, 2007
Moldova -- Traian Ungureanu, London analyst, RFE correspondent, 2007


Un episod recent ar trebui să dea de gîndit. Exercițiile militare americano-ucrainiene și prezența crucișătorului Monterrey în Marea Neagră au creat iritare la Ministerul Rus de Externe. Corect sau nu, Ministerul de Externe Rus a văzut în apariția americană o formă de presiune asupra obiectivelor strategice ruse în zona orientală, mai ales asupra Flotei Ruse a Mării Negre.

Calculul e mai larg, pentru că Flota Rusă a Mării Negre poate fi singura prezență rusă în Mediterana dar asta numai dacă Rusia își păstrează baza militară navală din Siria. Ceea ce nu e deloc sigur, în condițiile în care regimul Assad e îndepărtat de mișcările populare din Siria. Motiv pentru care diplomația rusă se opune categoric rezoluțiilor politice internaționale pregătitoare ale unei intervenții occidentale în Siria.

Episodul e în plină desfășurare dar ilustrează deja prezența activă a gîndirii strategice occidentale în zonă. Adevărat, în ediție americană și, la fel de adevărat, cu sau fără participarea aliaților încă activi din NATO. Însă exercițiile navale americane spun că alianța NATO e mai mult sau mai puțin dispensabilă. NATO poate rămîne o rezervă pentru acțiuni limitate sau demonstrații formale, în condițiile în care Statele Unite pot, în continuare, defini și aplica agenda stategică.

Rusia pare să știe bine acest lucru și pare să înțeleagă la fel de bine că riscă un dezastru pe frontul sirian. Un regim prooccidental ar putea închide baza militară navală rusă din Siria, eliminînd, astfel, Rusia din Mediterana și demonstrînd, astfel, supremația americană în zonă. Ceea ce ar demonstra și pune în evidență slăbiciunea bine dismulată a Rusiei.

Inutilitatea Alianței NATO e o ipoteză precară. Gesturile de absență ale vest-europenilor sînt notabile dar nu trebuie supraevalaute. În fond, imparitatea participării e demult cunoscută. Europenii s-au alăturat NATO din rațiuni istorice și politice, nu pentru că mai contau efectiv ca forță militară. Prezența lor a fost, poate, mai viguroasă în anii clasici ai așa numitului Război Rece. Numai că Războiul Rece a fost un conflict fără luptă. Situația s-a schimbat și a adus epoca războaielor limitate sau a intervențiilor izolate de tip Kosovo. În acest regim, NATO rămîne ceea ce a fost mereu, cu observația că, pînă acum, această realitate n-a fost pusă la încercare.

Încarcă mai mult

Traian Ungureanu

Fost parlamentar european (2009 – 2019), din partea PD-L (Partidul Democrat Liberal, apropiat președintelui Traina Băsescu) și ulterior a PNL (Partidul Național Liberal).

Jurnalist în România, între 1983-1988, Traian Ungureanu a lucrat la BBC, redacția pentru România, între 1989 – 2003. După care a devenit colaboratorul extern al Europei Libere, unde a scris despre politica din România și Europa, a ținut o cronică sportivă iar după ce a devenit europarlamentar, o cronică europeană. Semnează un blog politic și în fiecare vineri, un Jurnal de corespondent de la Londra.

Opiniile autorului nu reprezintă, neapărat, punctul de vedere al radio Europa Liberă.

XS
SM
MD
LG