Traian Ungureanu

Un episod recent ar trebui să dea de gîndit. Exercițiile militare americano-ucrainiene și prezența crucișătorului Monterrey în Marea Neagră au creat iritare la Ministerul Rus de Externe. Corect sau nu, Ministerul de Externe Rus a văzut în apariția americană o formă de presiune asupra obiectivelor strategice ruse în zona orientală, mai ales asupra Flotei Ruse a Mării Negre.

Calculul e mai larg, pentru că Flota Rusă a Mării Negre poate fi singura prezență rusă în Mediterana dar asta numai dacă Rusia își păstrează baza militară navală din Siria. Ceea ce nu e deloc sigur, în condițiile în care regimul Assad e îndepărtat de mișcările populare din Siria. Motiv pentru care diplomația rusă se opune categoric rezoluțiilor politice internaționale pregătitoare ale unei intervenții occidentale în Siria.

Episodul e în plină desfășurare dar ilustrează deja prezența activă a gîndirii strategice occidentale în zonă. Adevărat, în ediție americană și, la fel de adevărat, cu sau fără participarea aliaților încă activi din NATO. Însă exercițiile navale americane spun că alianța NATO e mai mult sau mai puțin dispensabilă. NATO poate rămîne o rezervă pentru acțiuni limitate sau demonstrații formale, în condițiile în care Statele Unite pot, în continuare, defini și aplica agenda stategică.

Rusia pare să știe bine acest lucru și pare să înțeleagă la fel de bine că riscă un dezastru pe frontul sirian. Un regim prooccidental ar putea închide baza militară navală rusă din Siria, eliminînd, astfel, Rusia din Mediterana și demonstrînd, astfel, supremația americană în zonă. Ceea ce ar demonstra și pune în evidență slăbiciunea bine dismulată a Rusiei.

Inutilitatea Alianței NATO e o ipoteză precară. Gesturile de absență ale vest-europenilor sînt notabile dar nu trebuie supraevalaute. În fond, imparitatea participării e demult cunoscută. Europenii s-au alăturat NATO din rațiuni istorice și politice, nu pentru că mai contau efectiv ca forță militară. Prezența lor a fost, poate, mai viguroasă în anii clasici ai așa numitului Război Rece. Numai că Războiul Rece a fost un conflict fără luptă. Situația s-a schimbat și a adus epoca războaielor limitate sau a intervențiilor izolate de tip Kosovo. În acest regim, NATO rămîne ceea ce a fost mereu, cu observația că, pînă acum, această realitate n-a fost pusă la încercare.

Va supraviețui NATO războiului din Libia? Dar următorului conflict? Să începem cu răspunsurile, mai ales că nu e vorba de răspunsuri tranșante. Pe scurt: da, dar nu în formula pe care o cunoaștem. Adevărul e că alianța NATO traversează un test istoric pentru care tot mai mulți membri nu par pregătiți. Războiul din Libia a adus impasul la vedere.

Refuzul de implicare al Germaniei, într-un război precipitat de Franța, a trimis un semnal clar: Germania, marea putere economică prinsă pînă peste cap cu subvenționarea infracțiunilor comise de colegii falimentari din UE, nu mai are timp și apetit pentru NATO. Problema e mai veche și izvorul ei istoric e de găsit în pacifismul transformat în doctrină de stat, după 1945. Însă lipsa de interes pentru NATO și chestiunile militare e un virus paneuropean. Cu exepția Marii Britanii și lăsînd la o parte accesele izolate ale Franței, vechile puteri europene sînt în retragere.

Discursul de rămas bun rostit, la Bruxelles, de Ministrul american al Apărării, Robert Gates, e plin de reproșuri indirecte și de observații care semnalează politicos dar grav dezangajarea europeană. Problema nu trebuie, totuși, confundată cu neîndeplinirea cotelor de finanțare, deși cheltuielile miltare europene au scăzut cu aproape 15% în ultimii 10 ani. Evident, nimeni nu poate pretinde statelor est-europene țintuite de criză să respecte nivelul de 2% din PIB convenit la nivelul alianței. Nu aici e problema. Impasul vine de altundeva: din obișnuința istorică de a considera problemele de securitate o datorie preluată și finanțată de americani. 40 de ani de protecție militară americană au scutit Europa vestică de cheltuieli și au încurajat o viziune militară mai degrabă teoretică decît practică.

În aceste condiții, NATO e, acum, o alianță în doi, cu Statele Unite la comandă și cu Marea Britanie într-o relație de fidelitate nenegociabilă (deși presiunile bugetare riscă să facă din aparatul militar britanic un sistem în impas). Franța rămîne un participant pasager, condiționat în mare măsură de agenda internă. Agitația solitară pe tema Libiei s-a soldat cu un război prost pregătit care a satisfăcut necesarul electoral francez dar a creat probleme de imagine enorme aliaților ameriani și britanici. Însă asta nu înseamnă, totuși, dispariția sau limitarea severă a obiectivelor strategice occidentale pe care NATO le-a acoperit mult timp fără ezitare.