Traian Ungureanu

Mai întîi, în plan intern. Toți observatorii sînt de acord că micul și orgoliosul anunț al unui parlamentar englez obscur a provocat o criză constituțională. Adică: una din puterile în stat - Parlamentul - a încălcat atribuțiile unei alte puteri în stat - Justiția. Pare o glumă. Nu e nici o glumă. Tradiția judiciară britanică e construită pe bază de precedent. Adică, legea se construiește pe baza experiențelor și deciziilor anterioare.

Acțiunea parlamentarului a stabilit un precedent. Un precedent negativ dat tot precedent. Puterea unei decizii judecătorești - adică o prevedere cu caracter de lege - a fost limitată. Situația e cu atît mai gravă cu cît această restrîngere a fost provocată de Parlament. Ce se va întîmpla mai departe nu știe nimeni. va fi abrogat dreptul judecătorilor de a lua asemenea decizii? Va fi Parlamentul obligat să restrîngă așa numitul „privilegiu parlamentar”? E interesant dar nu mai e atît de important.

Adevărata consecință e tocmai trimiterea în irelevanță a sistemului judiciar și politic, a autorității democratice în societate. Ce înseamnă asta? Înseamnă că, după ce a născut, crescut și protejat libertatea de expresie, ordinea democratică a devenit victima ei. Cum s-a ajuns aici?
Mai întîi printr-o mutație tehnologică formidabilă, imprevizibilă și imbatabilă.

Apariția internetului și, apoi, a așa numitelor site-uri sociale a prins nepregătite atît legea cît și autoritatea politică. Acest lucru incredibil a devenit posibil, pur și simplu, pentru că platforme ca Facebook și Twitter nu sînt și nu pot fi reglementate, Așa cum nimeni nu poate reglementa gura lumii sau scrisul pe garduri. De fapt, ce n-a înțeles multă vreme lumea oficială e că gura lumii și scrisul pe garduri care erau, odinioară, atît și nimic mai mult s-au schimbat și au devenit o forță, ba chiar un monstru.

De cînd lumea, bîrfa, limbarița și scrisul anapoda pe pereți au avut o limită fatală: nu existau decît subteran, nu aveau oglindă și nici tribună. Netul și așa numitele site-uri sociale au schimbat totul. Au dat o lovitură colosală pe care nimeni n-a băgat-o în seamă: au oferit bîrfei o platformă inatacabilă. Tot ce era, înainte, șușoteală, defăimare, venin, reavoință, gelozie și resentiment a rămas tot asta dar s-a unificat și a primit o scenă comună. Tot ce colcăia și fumega pe la colțuri a devenit stabil și consultabil.

Problema acestei mutații e că bîrfa care e o ocupație privată foarte neonorabilă dar perfect legală nu recunoaște viața privată. Cineva care bîrfește nu admite că bîrfitul are drept la viață privată. Ceea ce nu e o nenorocire, atîta vreme cît bîrfa circulă și se pierde între neamuri sau prieteni. Din clipa în care urcă pe net și circulă de la un capăt la altul al lumii, bîrfa devine o forță colosală. Odată cu ea interdicția vieții private devine o forță colosală. Așa a ajuns gunoiul o valoare uamană universală. Iar această cucerire e apărată în numele libertății de expresie și pusă între cuceririle sacre ale presei libere.

Între altele, apariția acestui univers paralel și autonom înseamnă dispariția legii sau a capacității de a legifera în direcția bunului simț (adică a limitei care apără intimitatea). Cade și viața privată și, tot cu această ocazie, dispare, fără s-o știe, presa însăși. Căci desfințarea despărțirii între viață publică și privată anulează însăși noțiunea de interes public. Iar această transformare se întoarce împotriva presupusului beneficar al libertății de expresie: opinia publică. Dacă detaliile cele mai intime devin probleme de interes public, ce e atunci opinia publică? Suma reunită a curiozităților de soacră bolnavă? Și unde mai e diferneța între opinia publică și flecăreala de terasă?

Epoca în care intrăm odată cu această uriașă inundație verbală și personală duce într-o direcție mult mai periculoasă decît s-ar crede. Căci în joc nu sînt numai moravurile și buna creștere. Toate normele și limitele se clatină. Cine își mai aintește scandalul Wikileaks va înțelege de ce.

Marile inundații au, uneori, cauze mărunte. Un paznic de stăvilar adoarme sau o ia razna și deschide digul, numai el știe de ce. Asta se întîmplă rar, foarte rar, deloc sau numai în coșamrurile sătenilor bătuți de ploi fără sfîrșit. Știm prea puțin în materie de potop. Asta înseamnă că am învățat să ne păzim bine de ape dar nu ne putem feri de celelalte mari revărsări care dau peste cap diguri și stăvilare pe care le-am crezut sigure pentru todeauna. O inundație năpădește și șterge diferențele. Și, findcă e așa, cele mai multe inundații nu au de-a face cu ploile și cu revărsările de rîuri.

Atîtea alte lucruri sînt șterse și atîtea alte limite sînt măturate de curenți puternici și neașteptați, încît ar trebui să acceptăm că inundațiile care schimbă lumea sînt, de multe ori, revărsări care nu vin pe apă. Și tocmai aceste mari nivelări care șterg rînduieli vechi sînt, spre deosebire de apele revărsate, legate de un gest și de un moment anume. Ceva și cineva le fac posibile.

De multă vreme, ceea ce, pentru viteza de depalasare spre nou a lumii noastre, înseamnă 10 ani sau chiar mai puțin, o presiune enormă apasă asupra digului care separă viața privată de viața publică. Ceea ce e al meu și numai al meu nu poate fi al nostru. Cu timpul, diferența a început să se șteargă sau să fie tot mai neclară. Am învățat, îndrumați de o presă tot mai insistentă, că se cuvine să aflăm ce se întîmplă în viața altcuiva și că e dreptul, ba chiar datoria presei, să pîndească, să caute, să cotroboie, să extragă și să dea în vileag. Ce? Orice: obiceiurile intime, amantele, viciile, necazurile cu rudele, vorbele aruncate seara la cină, mișcările de sub plapumă, bolile și șoaptele.

Totul și orice au devenit de importanță publică. Nimic nu mai e al meu pentru că a devenit - așa cum dorește presa - proprietate a cititorului (care se întîmplă să fie și cumpărător de ziar). Pe scurt, orice împotrivire și orice pretenție, orice scîncet care încearcă să spună „dar asta e viața mea!” a ajuns să semene cu un act îndreptat împotriva dreptului de a cunoaște și un atac la libertatea presei.

Nu sînteți de acord cu ziarul sau televiziunea sau site-ul de internet care tocmai a publicat eroic lista de cumpărături cu care v-ați întors de la piață sau facturile la electricitate, așa cum au fost ele recuperate în urma unei investigații în coșul de gunoi? Sînteți un monstru, un om depășit, un reacționar care vrea să țină vremurile în loc și opinia publică în beznă.
Pînă de curînd, digul care ferea viața intimă ținea cît de cît potopul departe. O făcea din ce în ce mai greu, pentru că o parte tot mai mare a publicului a acceptat jocul și a decis că, în definitiv, e plăcut să te uiți pe gaura cheii fără să te mai apleci și fără să mai cauți gaura cheii. Însă asta a trecut.

O nouă realitate psihică și tehnologică a ocupat orizontul iar paznicii au trădat. Digul s-a rupt acum o săptămînă. Totul s-a petrecut ca urmare a unui gest mărunt. Un Parlamentar englez s-a folosit săptămîna trecută de așa numitul „privilegiu parlamentar”. În tradiția parlamentară engleză, asta înseamnă că un deputat are dreptul să dezvăluie informații cu caracter secret dar de interes public, fără să riște punerea sub acuzare. Ce informație esențială era ținută sub capac și a fost dezvăluită în folosul națiunii de deputatul englez? Două cuvinte: Ryan Giggs. Cine se pricepe un pic la fotbal știe că Ryan Giggs e jucător al clubului Manchester United, nu spion, nu bază nucleară sau mină de uraniu. Și totuși, deputatul englez a decis că societatea nu mai poate trăi fără să știe ceva anume despre Ryan Giggs. Pe scurt: Giggs e persoana despre care ziarele scriu de o lună și ceva că a avut o relație extramaritală cu o mică vedetă de televiziune. Trebuie spus că Ryan Giggs însuși obținuse o decizie judecătorească finală care interzicea ziarelor să îi dezvăluie numele, tocmai pentru că episodul cu vedeta de televiziune - stabilise judecătorul - era o chestiune care îl privea numai pe Giggs și nu o informație de interes public.

Decizia judecătorească a împiedicat ziarele să scrie cine anume e fotbalistul infidel. În același timp, zeci de mii de site-uri și postări pe internet au dezvăluit fără pudoare și probleme numele jucătorului. Decizia judecătorului nu privește traficul pe internet și exact pe asta s-a bazat argumentul deputatului englez care a anunțat în Parlament că jucătorul în cauză e Giggs. Raționamentul deputatului sună în felul următor: da, e adevărat că o decizie judecătorească oprește presa să îl numească pe Giggs dar mai mult de 70000 de postări pe net au dezvăluit cine e jucătorul și, prin urmare, decizia judecătorească nu mai face două parale. Toată lumea știe! Așa că interdicția nu mai are rost! Consecințele sînt incalculabile.