Traian Ungureanu

Mai multă Europă dar ce fel de Europă? Sau, altfel spus: poate deveni criza euro preambulul separării instituționale a Uniunii Europene? Lucurile stau mult mai simplu decît apar ele din dosul acestor formule saturate birocratic. Pe măsură ce Occidentul european caută o formulă de supraviețuire economică și politică, Estul se îndepărtează, se micșorează și ar putea sfîrși prin decuplarea tacită de realitatea europeană. Brutal spus, Vestul ar putea decide, greșit dar irevocabil, că trebuie să arunce Estul peste bord, pentru a se elibera de balast. Această direcție politico-istorică a devenit, odată cu criza euro, o opțiune plauzibilă în care liderii centrului ocidental încep să vadă o necesitate.

Trauma provocată de criza euro și amenințarea cu destructurarea proiectului european au trecut în prim plan. Reacția e, psihologic, justificată. Dar psihologia e un prost sfătuitor. Diferența între reacțiile reflex și gîndirea politică presupune tocmai eliminarea prejudecăților de natură locală și personală.

Minimalizarea Estului a trecut din domeniul temerilor între certitudinile nete, odată cu intensificarea măsurilor de „guvernanță” a zonei euro, cu alte cuvinte, odată cu specializarea deciziilor dedicate exclusiv zonei euro și odată cu limitarea zonei de gîndire politică la perimetrul franco-german. Treptat, noua arhitectură a zonei euro tinde să se cristalizeze intr-un nou organism, functional distinct de spațiul statelor non-euro care devine astfel un spațiu secund, o periferie fără acces la valorile și obiectivele zonei euro.

Nimic n-a putut contrazice, în ultimul timp, percepția alarmată a statelor membre est-europene și a partenerilor estici din afara Uniunii. Dimpotrivă, derularea rapidă a superintegrării statelor zonei euro continuă, fără priviri în urmă și fără o consultare cu adevărat europeană.

Președintele Consiliului Europei, Hermann von Rompuy, va prezenta, săptămîna viitoare, propuneri proaspete de guvernare a zonei euro. Statele estice asistă, deja, la construcția accelerată a unui fait accompli, o situație care răstoarnă logica tratatelor europene, împinge spre edificarea unei Uniuni cu două etaje și spre diluarea relației cu vecinii de pe flancul de Est (cele șase state arondate așa numitului parteneriat Estic - Moldova, Ucraina, Georgia, Armenia, Azerbaijan, Belarus). Distanțarea a atins cote jenante.

Ministrul de Finanțe polonez, Jacek Rostowski, a încercat să participe în calitate de observator la întrunirile miniștrilor din statele zonei euro, măcar pe perioada în care Polonia deține Președenția UE. Solicitarea a fost respinsă politicos dar ferm de Franța.

Summit-ul Parteneriatulului Estic, încheiat recent la Varșovia, a fost definit mai degrabă de absența liderilor și de reținerea angajamentelor. Cu excepția importantă a Cancelarului Merkel, politicienii occidentali de prim rang au fost reprezentați de înlocuitori expediați rapid pe direcția Varșovia. Franta a trimis Ministrul de Externe, Italia, Ministrul adjunct de externe iar Marea Britanie, vice-Prim Ministrul.

Documentul final al Summit-ului e o colecție de formule rituale și angajamente limitate. Astfel, primul între eșecurile nemărturisite ale politicii estice a Uniunii rămîne, și după Varșovia, chestiunea perspectivei de admitere a partenerilor estici. Tradiția declarațiilor echivoce despre „perspectiva” și „opțiunea europeană” a partenerilor estici a fost reconfirmată, fara nici o sugestie suplimentara care ar fi putut credibiliza promisiunea. Menționarea repetată a viitoarelor acorduri în materie de liberalizare a regimului vizelor și comerț liber e utila dar nu schimbă temperatura modestă a interacțiunii cu partenerii estici. Ambele platforme sînt demult cunoscute, cum demult cunoscute sînt viteza redusă a negocierilor a proiectelor și gradul lor limitat de acoperire.

De o parte și de alta a frontierei de est a Uniunii Europene, incertitudinea și dezamăgirea tind să provoace efecte majore. Între statele estice membre UE, iritarea e deja evidenntă și ea ar putea lăsa, curînd, locul unei anxietăți generatoare de schimbări politice negative. Migrația în masă spre statele centrale ale zonei euro, transformate în ultim refugiu, ar fi urmată de dezechilbrarea gravă a sistemelor politice și de ascensiunea naționalismului resentimentar sau de a formulelor de dominație socialistă. Fără excepție, statele membre ale Estului vor fi clătinate de decolarea separată a zonei euro. Puține îi vor putea face față.

Asemenea previziuni pot fi imediat concediate sub bănuiala de paranoie răsăriteană. Dar asta n-ar fi decît un semn în plus că Europa nu poate gîndi laolaltă, că Uniunea nu are apetența și conștiința propriei unități de identiate și interese. Nu are nici o importanță dacă avertismentele plecate din Est sau referitaore
la Est încalcă eticheta și frizează melodrama.

Europa trece printr-un moment istoric grav. Micile excese sau inexactitati de discurs sint scuzabile. În plus, îgrijorarea față de vitorul Estului și al unei Europe care își debarca Estul nu sînt obsesii esteuropene.

Într-un articol sobru și energic, publicat, în septembrie, în Frankfurter Allgemeine Zeitung, miniștrii suedezi de Externe și Fiananțe încearcă să atragă atenția asupra enormului pericol pe care îl prespune neglijarea Estului. Carl Bildt și Anders Borg redescoperă, în beneficiul Uniunii Europene, logica elementară a dependenței reciproce Vest-Est. Iluzia după care Estul poate fi retrogradat fără efecte pentru Vest e un pericol imediat. O zonă euro cu ușile închise va fi incapabilă să-și rezolve problemele și va lăsa pe dinafară o jumătate de Uniune Europeană. Implicațiile pentru cooperaje si chiar supravietuirea europeană vor fi grave.

Din acest punct de vedere, care ar trebui să fie singurul punct de vedere european, continuarea și intensificarea discuțiilor în cerc restrîns pe teme care privesc toate cele 27 de state membe, e îngrijorătoare. Bildt și Borg se referă, dealtfel, direct la practica discuțiilor în interiorul asa numitului Euro Group (care reuneste Ministrii de Finanțe ai statelor zonei euro) și la summit-urile bilaterale (o referință transparentă la tot mai frecventele și mai obscurele întîlniri Merkel-Sarkozy).

Problema stării de fapt consfințite de asmenea practici e acreditarea cîtorva mituri politice și a unei enorme iluzii geo strategice. Astfel, mitul unuei „Europe cu două viteze” a trecut de la concept la politică de lucru. Însă acest mit-pariu, în care Vestul conduce inovator iar Estul aleargă în trena dechisă de Vest, e un concept catastrofal. Bildt și Borg descriu în termeni elementari problemele acestei supoziții: o Europa etajată nu va stimula apropierea și convergența Vest-Est ci va agrava decalajele.

Competitivitatea, dinamica economiei și reformele structurale nu vor avansa în Est doar pentru că au, peste drum, în Vest, un vecin avansat. Schimbarile istorice nu se adulmecă de la distanță ci se impun prin integrare. Dimpotriva, o Europă în două trepte prespune, de la inceput la sfirsit, exact asta: doua trepte. Adica, izolarea.

În sfîrșit, formula politică pe care Barroso și, apoi, liderii principalelor grupuri politice din Parlament au avansat-o pentru deblocarea acțiunii comune europene e reducerea și chiar abolirea sistemului de lucru inter-guvernamental. Mai simplu spus, reducerea și eliminarea deciziilor luate în urma negocierilor între guvernele statelor membre.

Unitatea Uniunii nu poate deveni fapt decît odată cu înlăturarea cacofoniei. Statele europene trebuie să tacă și să preia deciziile coerente ale unui singur centru care vorbește cu o singură voce. Cu această observație intensă dacă nu disperată, Barroso a închis cercul și s-a întors la apelul lansat în deschiderea discursului. Într-adevăr, aici e problema fundamentală a Uniunii, problema pe care Uniunea trebuie să o rezolve rapid și convingător.

Înainte de, în timpul și după discursul lui Barroso statele membre sau, mai bine zis, marile state membre, au ilustrat în felul lor fragilitatea sugestiei lui Barroso. Germania conduce categoric în materie. Ministrul de Fianțe german s-a delimitat în termeni categorici de ideea unui super pachet financiar pentru fortificarea zonei euro. Întrucît ideea a venit din Statele Unite, ministrul german ar putea fi bănuit de provincialism anti-american. Adevărul e că ministrul german e profund reprezentativ pentru convingerile clasei politice și bancare germane. În limitele acestei viziuni, Germania și, mai departe Europa, nu trebuie să mai cheltuie bani buni pentru a răscumpăra datornici răi și datorii rele.

Soluția e disciplină, muncă și austeritate pînă la capăt. Iertarea parțială de datorii cumulate de un stat ca Grecia iese din discuție, pentru că, în cuvintele aceluiași ministru, grecii trebuie să plătească. Problema de fond a acestei poziții e, pur și simplu, dezacordul total cu direcțiile sprijinite de Comisia Europeană, de Banca Centrală Europeană și de un număr de state membre UE. Îi face asta pe ministrul de finanțe german și pe colegii lui de convingeri anti-europeni? În aparență, da. În realitate, nu.

Germania nu poate fi suspectată de atitudini anti-UE. Fără buna credință și angajamentul politico-financiar german, Uniunea Europeană ar fi ratat startul și n-ar fi atins consolidarea. Însă opțiunile financiare, fiscale, economice și politice ale Germaniei sînt condiționate de interesele germanilor. Iar germanii nu vor să plăească mai mult decît trebuie, lăsînd grecilor și altor națiuni în dificultate șansa să facă restul prin efort, rigoare și voință. Adică urmînd exemplul german. S-ar prea putea ca opțiunea germană să fie corectă dar asta nu are nici un fel de importanță pentru Europa atîta vreme cît nu e împărtășită de Europa.

Lecția e că formularea politicii europene nu poate evita dicteul național. Toată lumea pariază pe o revelație europeană care ar fi singură în stare să abolească interesele și realitățile naționale. În ultimele cîteva luni, în Parlament și la diverse reuniuni europene s-a auzit tot mai des remarca după care Uniunea nu își mai poate permite atîtea alegeri. Așa e. Nu îți mai poate acest fel de alegeri. Prezidențialele 2012 din Franța și generalele 2013 promit paralizia în Franța, respectiv Germania. Dar asta numai atîta timp cît alegerile vor continua să fie, în toată Europa, un prilej de tranzacții dubioase care cară mesaje și bani spre electorat. Nu alegerile sînt problema ci utilizarea lor.

Credința după care putem trece în cea mai pură politică europeană printr-un super salt e ridicolă. Ea echivalează cu un club ocult ai cărui membri mizează pe un miracol iminent. Contradicția fundamentală a Uniunii Europene e intactă. Ea aduce în conflict nevoia de decizie europeană și realitatea națională. În aceste date, problema nu poate fi rezolvată iar planurile și discursurile care recomandă utopia fără alte precizări rămîn perfect inutilizabile.

Soluția e alinierea rațională și negocierea. Statele membre trebuie să acepte în mod profund că nu pot exista decît integrate într-o Uniune și să negocieze cea mai bună decizie posibilă. Metoda inter-guvernamentală trebuie domesticită dar e inevitabilă. Statele europene sînt îndeajuns de integrate pentru a produce contagiuni dar insuficient integrate pentru a lua decizii în numele unui palier european aproape metafizic.

Altfel spus, sîntem îndeajuns de uniți pentru a ne scufunda împreună dar insuficient de coordonați pentru a înota împreună. În aceste condiții, compromisul și numai compromisul poate da șansa de care depinde acțiunea europeană coerentă.