Traian Ungureanu

Gravitatea divorțului implicit Vest-Est nu poate fi măsurată strict contabil. Atîta vreme cît parțile se rezumă la logica bunăstării imediate și locale, adevărata miză rămîne în afara discuției. Din nou, doar o abordare europeană poate atinge nivelul esențial și poate apăra interesul comun în care se regăsesc avantaje pentru ambele părți.

În mod ironic, problema e o reluare la nivel european a discuției duse cu multă urgrență și nu foarte eficient pe tema interesului național contra interes de partid sau de grup, în statele membre. Mai clar, marele test al Uniunii și al politicienilor care fac destinul Uniunii e capacitatea de a gîndi în termenii interesului comun.

S-a vorbit, mereu, despre un așa zis patriotism european. E greu de crezut că un asmenea sentiment poate fi suscitat la cerere. Dar politica europeană nu are nevoie, oricum, de sentimente, oricît de onorabile și de rigoare ar fi ele. Politica europeană e tot politică iar asta presupune viziune. Tendințele actuale, cu accentul lor pe cultivarea intensivă a zonei euro și marginalizarea zonei estice, nu sînt și nu pot fi parte a unei viziuni, ci consecințele unei abordări politice selective, diferite de valorile pan-europene.

Nici măcar acest nivel de discuție nu e, poate, cel mai onest mod de a trata pragul istoric în fața căruia ne aflăm. O nevoie acută de sinceritate și claritate se face simțită, după o epocă lungă în care ambalajul diplomatic a anesteziat percepția realității și a opacizat întrucîtva riscurile.

Brutalitatea adevărului e singura cale spre acțiune. Iar adevărurile ce trebuie rostite acum spun că desprinderea de Est e totuna cu orbirea. Fără legături viabile cu vestul și fără coordonare reală, toată zona dintre Viena și Minsk, rămîne suspendată. Coincidența e înspăimintatoare: retragerea strategică a Vestului ar avea loc exact în momentul în care Rusia e calibrată, pe termen lung, în jurul lui Vladimir Putin.

Relansarea lui Putin pe o nouă colecție de mandate prezidențiale e totuna cu relansarea doctrinei „străinătății apropiate”, programul oficial de influență și control rusesc asupra fostelor state sovietice și a fostelor state comuniste din Est. O Uniune Europeană cu două etaje sau două viteze înseamnă retragerea din acest spațiu a formulelor comune de viitor european. In aceste condiții, programul strategic rus devine, vrînd nevrînd, o alternativă cu care statele estului vor fi silite să trateze și nu tocmai dintr-o poziție favorabilă.

În absența amprentei UE, contagiunea putinistă devine o posibilitate distinctă. Partenerii estici ai Uniunii, adică fostele state sovietice, vor fi lovite primele de criza strategică. Lipsite de stimulii și perspectiva credibilă pe care numai Uniunea Europeană le poate furniza, fostele state sovietice vor pierde mult din motivație și vor fi tot mai vulnerabile la presiunile Rusiei.

Fostele state sovietice vor intra într-un regim de post-sovietizare care va aduce cu sine înghețarea reformelor, subordonarea politicii externe, reorientarea comercială spre Moscova și ascensiunea forțelor politice pro-moscovite. De cealaltă parte a frontierei estice a UE, statele membre nu trebuie să se teamă mai puțin. Depozitate la subsolul Uniunii, statele Estului vor suferi o degradare rapidă. Toate eforturile anticriză și de echilibrare a societății vor fi date peste cap de impactul refuzului de coordonare formulat în zona euro.

Închisă în proiectul propriei formule de guvernare, zona euro va practica inevitabil protecționsimul și, după o regulă imprescriptibilă, realitatea economică va desăvîrși tot ce nu se poate formula politic si rosti public Subdezvoltarea Estului va fi incurajata pe măsură ce lipsa de politici comune se extinde. Rezultatele politice vor fi înregistrate rapid în pierderea de pondere a forțelor pro-europene și în apariția alternativelor declarat europene și nedeclarat pro-ruse. Ucrainizarea va deveni noua finlandizare.

Culoarul pe care înaintează Uniunea Europeană sub presiunea crizei euro presupune, desigur, mai multă Europă, cum se aude tot mai des la întrunirile solemne și la onferințele docte pe tema viitorului. Dar clarificarea metodelor de guvernare economică a zonei euro, așa cum e ea practicată acum, are în program o defecțiune fundamentală: compromiterea proiectului pan european.

Estul riscă o declasare care poate da iluzia ușurării, în țările occidentale. Adevărul e cu totul diferit. În primul rînd, pentru că detasarea, ar da în Est o problemă de afiliere și identitate cu final imprevizibil. UE poate evalua acest gen de transformări, folosind exemplul Turciei care și-a dezvoltat o agendă proprie, o misiune discutabilă și un comportament greu controlabil, după ce a fost îndelung refuzată de Uniunea Europeană. În cele din urmă, Turcia a renunțat la întîlnirea cu Europa și a decis să aleagă alt drum.

Lecția e mult mai vastă decît cazul Turciei și ar trebui să aducă în fața UE o concluzie aparent pardoxală: nu numai Estul trebuie să se adapteze la normele europene dar și UE trebuie să accepte, din pragmatosm strategic, adapatarea la situația Estului.

Un alt adevăr crucial și nerostit e relația de dependență reciprocă a Vestului și Estului. Ultimii 20 de ani au acreditat relația într-o singură direcție: Estul are nevoie de democratizare și e, din acest punct de vedere, dependent de prescripțiile Vestului. Însă, acum, după 20 de ani de istorie, odată cu descoperirea dramatică a crizelor care presează asupra Vestului reversul e nu mai puțin evident.

Vestul nu poate înainta fără concursul Estului. Piețele de desfacere, forța de muncă și impasul demografic spun că, fără participarea Estului, vestul va întîmpina probleme formidabile.
Vestul și Estul se presupun reciproc, dar decizia strategică ține, în primul rînd, de capacitatea analitică și politică a marilor state vesteuropene. Orice ezitare se poate solda cu o complicație suplimentară, într-o lume din ce în ce mai complicată și tulbure. Nu există, practic, alternativă la coordonarea statelor estului cu centrul occidental al UE.

Varianta rusă va ocupa locul lăsat liber de UE dar asta nu înseamnă nici o clipă că varainata rusă e o opțiune reală. În ciuda misticii controlului pe care autoritatea lui Vladimir Putin e degaja, Rusia nu e în poziția de a prelua periferia estică a Europei. Rusia e într-un impas existențial agravat tocmai de lispa de modernizare și de deficitul demografic. În plus, Vladimir Putin are o foarte bună memorie a realității politice sovietice și știe cu siguranță că regimul sovietic n-a reușit să facă față costurilor legate de preluarea lagărului socialist.

Între două propuneri nefinalizabile, una de la Bruxelles, alta de la Moscova, Estul riscă o perioadă istorică de stagnare, confuzie și depreciere. Ancora americană e utilă și România a procedat la o politică de asigurare foarte nimerită, în condițiile date de lipsa de angajament strategic euorpean. Însă Statele Unite au revenit, odată cu președintele Obama, la lunga tradiție de izolaționism și ar putea rămîne acolo, silite de restrîngerea cheltuielilor militare. Singura cale credibilă de acțiune e și pentru Est și pentru Vest revenirea la o filozofie și practica politică europeană. Mai multă Europă nu poate însemna decît mai multă Europă integrală.

Mai multă Europă dar ce fel de Europă? Sau, altfel spus: poate deveni criza euro preambulul separării instituționale a Uniunii Europene? Lucurile stau mult mai simplu decît apar ele din dosul acestor formule saturate birocratic. Pe măsură ce Occidentul european caută o formulă de supraviețuire economică și politică, Estul se îndepărtează, se micșorează și ar putea sfîrși prin decuplarea tacită de realitatea europeană. Brutal spus, Vestul ar putea decide, greșit dar irevocabil, că trebuie să arunce Estul peste bord, pentru a se elibera de balast. Această direcție politico-istorică a devenit, odată cu criza euro, o opțiune plauzibilă în care liderii centrului ocidental încep să vadă o necesitate.

Trauma provocată de criza euro și amenințarea cu destructurarea proiectului european au trecut în prim plan. Reacția e, psihologic, justificată. Dar psihologia e un prost sfătuitor. Diferența între reacțiile reflex și gîndirea politică presupune tocmai eliminarea prejudecăților de natură locală și personală.

Minimalizarea Estului a trecut din domeniul temerilor între certitudinile nete, odată cu intensificarea măsurilor de „guvernanță” a zonei euro, cu alte cuvinte, odată cu specializarea deciziilor dedicate exclusiv zonei euro și odată cu limitarea zonei de gîndire politică la perimetrul franco-german. Treptat, noua arhitectură a zonei euro tinde să se cristalizeze intr-un nou organism, functional distinct de spațiul statelor non-euro care devine astfel un spațiu secund, o periferie fără acces la valorile și obiectivele zonei euro.

Nimic n-a putut contrazice, în ultimul timp, percepția alarmată a statelor membre est-europene și a partenerilor estici din afara Uniunii. Dimpotrivă, derularea rapidă a superintegrării statelor zonei euro continuă, fără priviri în urmă și fără o consultare cu adevărat europeană.

Președintele Consiliului Europei, Hermann von Rompuy, va prezenta, săptămîna viitoare, propuneri proaspete de guvernare a zonei euro. Statele estice asistă, deja, la construcția accelerată a unui fait accompli, o situație care răstoarnă logica tratatelor europene, împinge spre edificarea unei Uniuni cu două etaje și spre diluarea relației cu vecinii de pe flancul de Est (cele șase state arondate așa numitului parteneriat Estic - Moldova, Ucraina, Georgia, Armenia, Azerbaijan, Belarus). Distanțarea a atins cote jenante.

Ministrul de Finanțe polonez, Jacek Rostowski, a încercat să participe în calitate de observator la întrunirile miniștrilor din statele zonei euro, măcar pe perioada în care Polonia deține Președenția UE. Solicitarea a fost respinsă politicos dar ferm de Franța.

Summit-ul Parteneriatulului Estic, încheiat recent la Varșovia, a fost definit mai degrabă de absența liderilor și de reținerea angajamentelor. Cu excepția importantă a Cancelarului Merkel, politicienii occidentali de prim rang au fost reprezentați de înlocuitori expediați rapid pe direcția Varșovia. Franta a trimis Ministrul de Externe, Italia, Ministrul adjunct de externe iar Marea Britanie, vice-Prim Ministrul.

Documentul final al Summit-ului e o colecție de formule rituale și angajamente limitate. Astfel, primul între eșecurile nemărturisite ale politicii estice a Uniunii rămîne, și după Varșovia, chestiunea perspectivei de admitere a partenerilor estici. Tradiția declarațiilor echivoce despre „perspectiva” și „opțiunea europeană” a partenerilor estici a fost reconfirmată, fara nici o sugestie suplimentara care ar fi putut credibiliza promisiunea. Menționarea repetată a viitoarelor acorduri în materie de liberalizare a regimului vizelor și comerț liber e utila dar nu schimbă temperatura modestă a interacțiunii cu partenerii estici. Ambele platforme sînt demult cunoscute, cum demult cunoscute sînt viteza redusă a negocierilor a proiectelor și gradul lor limitat de acoperire.

De o parte și de alta a frontierei de est a Uniunii Europene, incertitudinea și dezamăgirea tind să provoace efecte majore. Între statele estice membre UE, iritarea e deja evidenntă și ea ar putea lăsa, curînd, locul unei anxietăți generatoare de schimbări politice negative. Migrația în masă spre statele centrale ale zonei euro, transformate în ultim refugiu, ar fi urmată de dezechilbrarea gravă a sistemelor politice și de ascensiunea naționalismului resentimentar sau de a formulelor de dominație socialistă. Fără excepție, statele membre ale Estului vor fi clătinate de decolarea separată a zonei euro. Puține îi vor putea face față.

Asemenea previziuni pot fi imediat concediate sub bănuiala de paranoie răsăriteană. Dar asta n-ar fi decît un semn în plus că Europa nu poate gîndi laolaltă, că Uniunea nu are apetența și conștiința propriei unități de identiate și interese. Nu are nici o importanță dacă avertismentele plecate din Est sau referitaore
la Est încalcă eticheta și frizează melodrama.

Europa trece printr-un moment istoric grav. Micile excese sau inexactitati de discurs sint scuzabile. În plus, îgrijorarea față de vitorul Estului și al unei Europe care își debarca Estul nu sînt obsesii esteuropene.

Într-un articol sobru și energic, publicat, în septembrie, în Frankfurter Allgemeine Zeitung, miniștrii suedezi de Externe și Fiananțe încearcă să atragă atenția asupra enormului pericol pe care îl prespune neglijarea Estului. Carl Bildt și Anders Borg redescoperă, în beneficiul Uniunii Europene, logica elementară a dependenței reciproce Vest-Est. Iluzia după care Estul poate fi retrogradat fără efecte pentru Vest e un pericol imediat. O zonă euro cu ușile închise va fi incapabilă să-și rezolve problemele și va lăsa pe dinafară o jumătate de Uniune Europeană. Implicațiile pentru cooperaje si chiar supravietuirea europeană vor fi grave.

Din acest punct de vedere, care ar trebui să fie singurul punct de vedere european, continuarea și intensificarea discuțiilor în cerc restrîns pe teme care privesc toate cele 27 de state membe, e îngrijorătoare. Bildt și Borg se referă, dealtfel, direct la practica discuțiilor în interiorul asa numitului Euro Group (care reuneste Ministrii de Finanțe ai statelor zonei euro) și la summit-urile bilaterale (o referință transparentă la tot mai frecventele și mai obscurele întîlniri Merkel-Sarkozy).

Problema stării de fapt consfințite de asmenea practici e acreditarea cîtorva mituri politice și a unei enorme iluzii geo strategice. Astfel, mitul unuei „Europe cu două viteze” a trecut de la concept la politică de lucru. Însă acest mit-pariu, în care Vestul conduce inovator iar Estul aleargă în trena dechisă de Vest, e un concept catastrofal. Bildt și Borg descriu în termeni elementari problemele acestei supoziții: o Europa etajată nu va stimula apropierea și convergența Vest-Est ci va agrava decalajele.

Competitivitatea, dinamica economiei și reformele structurale nu vor avansa în Est doar pentru că au, peste drum, în Vest, un vecin avansat. Schimbarile istorice nu se adulmecă de la distanță ci se impun prin integrare. Dimpotriva, o Europă în două trepte prespune, de la inceput la sfirsit, exact asta: doua trepte. Adica, izolarea.