Traian Ungureanu

E aproape imposibil de spus ce joc face Ucraina în relațiile cu UE și Rusia. Mai întîi, pentru că e la fel de greu de spus dacă Ucraina face un joc anume sau improvizează, de la o zi la alta și de la o criză la alta. Apoi, jocul, dacă așa ceva există, e greu de înțeles atîta vreme cît nici măcar piesele angrenate nu sînt cîte par și ce par.

Cazul Timoșenko a acoperit, pe bună dreptate, orizontul și multă lume a conchis, de pildă la Bruxelles, că problema începe și se termină cu Timoșenko. Evident, fostul Premier ucrainian e victima unui abuz colosal care n-o transformă în înger dar a transformat, cu certitudine, administrația Ianucovici într-un comando represiv acompaniat de judecători. Situația a fost agravată rapid de multiplicarea acuzațiilor și cazurilor judiciare deschise împotriva Iuliei Timoșenko, după condamnarea care a șocat partenerii și, foarte posibil, chiar statele nu tocmai prietene Ucrainei.

Administrația Ianucovici a procedat, iarăși, abuziv și contradictoriu. După ce a cochetat cu ideea decriminalizării articolelor de cod penal folosite împotriva fostului Prim Ministru, adminstrația ucrainană a abandonat pista și a trecut pe direcție contrară, adăugînd noi acuzații.

Însă Timoșenko e, pînă la urmă, o persoană. O persoană foarte importantă dar o singură persoană. În jurul Iuliei Timoșenko, criza ucrainiană e cu mult mai întinsă și mai profundă. Ianucovici și aparatul de stat pe care îl conduce au trecut, practic, la anihilarea sistematică a opoziției. Încadrările penale și arestarea liderilor politici și a politicienilor cît de cît însemanți ai opozițeiei continuă, chiar dacă e acoperită de amploarea cazului Timoșenko. Adminsitrația de stat a stabilit că e singura forță politică admisibilă în Ucraina și, tocmai pentru că lucrurile nu stau așa, a trecut la corectarea realității.

În al doilea rînd, personalizarea nu face bine radiografiei. Ucraina e dominată de personaje marcante și turbulente dar funcționarea defectuoasă a statului e dată de interacțiunea structurilor și forțelor din spatele persoanelor vizibile. Capitalurile dubioase dar masive, interesele regionale acaparate de mafii regionale și instituțiile închiriate de noile centre de putere fac la un loc politica și devierea de la normalitatea elementară a Ucrainei.

De la Vest, Uniunea Europeană încearcă să se orienteze în acest labirint contradictoriu. O face cu o greutate de înțeles deși, tot UE, și-ar putea reproșa acum propria lipsă de claritate în relațiile precedente cu Ucraina. Întîrzierea de acum clasică de enunțare a bazei de relații UE-Parteneri Estici nu a avut cum să ajute în ce privește problema Ucrainiană. Tocmai pentru că, după afacerea Timoșenko, relațiile cu Ucraina au ajuns în impas total, UE pare să regrete, acum, că n-a oferit la timp o perspectivă europeană cît de vagă Ucrainei.

Faimoasa reținere în fața și mai faimosului articol 49 care enunță perspectiva de aderare a unui stat din afara UE costă mai mult decît oriunde în relația cu Ucraina. Două consecințe pot fi puse în seama acestei ezitări: mai întîi dezordinea în relațiile cu Ucraina, chiar dacă dezordinea e încurajată activ de Ucraina. Apoi, pregătirea involuntară a unei noi Turcii pe flancul de est al Uniunii. Prinsă într-o relație neclară cu UE, Ucraina are toată libertatea de a crea ambiguitate, aventurism (după modelul Turciei) sau, poate, șantaj în relațiile cu UE și cu Rusia. În această situație, UE e silită, la rîndul ei, să alerge după semnale clare, fără să poată formula o politică propriu-zisă. Dar efectele fiasco-ului euro-ucrainain se revarsă asupra întregii zone. Republica Moldova e prima care trebuie să se teamă de această confuzie prelungită.

Ce se află, atunci, în spatele îndelungii ezitări pe care UE o manifestă cu atîta politețe pozitivă în cazul Moldovei? Două probleme-surori. Amîndouă, generate de considerații strategice, la rîndul lor definite de o anume lectură istorică a secolului XX (est)european.

E vorba, mai întîi, de complexul rus pe care nucleul clasic al UE l-a înmagazinat și dezvoltat înainte și după căderea comunsimului
(și a zidului berlinez). Estul european extrem e, în această lectură, un spațiu de interes legitim pentru Rusia, asta cu atît mai mult cu cît, în fond, Rusia Sovietică și nu altcineva a extras și recuperat, cu sacrificii colosale, aceste teritorii, în timpul celui de-al doilea război mondial. Lectura e, desigur, o eroare dar nu în conștiința și filozofia politică ocidentală. Totuși, nu e deloc exclus ca reticența europeană față de spațiul de interese rus să funcționeze ca alibi pentru lipsa de proiecție, gîndire și acțiune UE în zonă.

O Uniune fără capacitate de mediere în Transnistria nu are prea multe cărți de jucat. Situația e aceași în teritoriile georgiene ocupate de Rusia. Și nu e cu nimic mai bună în cazul conflictului din Karabah. Recent, dezinvoltura cu care Ucraina a recurs la piraterie judiciară în procesul Timosenko a demonstrat același lucru: lipsa de pondere a UE și lipsa de respect față de intersele UE în zonă. Din acest punct de vedere, pasivitatea în relațiile cu Moldova e mai mult o chestiune de psihologie constitutivă UE și mai puțin o linie de gîndire strategică.

În sfîrșit, reproșul cel mai citat și afișat în materie e problema românească pe care o comportă relațiile cu Republica Moldova. Argumentul e invocat cu o seriozitate plină de umor de exponenți politici germani și repetat, cu un vechi automatism imitativ, de partenerii francezi, olandezi, etc. Teza sau temerea de bază a româno-prudenței occidentale spune că statul român încearcă să introducă Republica Moldova, oarecum frauduos, în Uniunea Europeană. Dimensiunea românească a preocupării pentru Moldova e privită cu o suspiciune care trece, însă, drept privilegiu luminos, în cazul în care Spania confiscă inițiativele UE pentru America de Sud iar Franța administrează diplomatic Magrebul și reușește, chiar, să îl transforme în agent electoral pentru prezidențialele de anul viitor.

De ce acordați pașapoarte moldovenilor? Și cine garantează că n-o să procedați la unificare, sudînd un stat non-UE de un stat membru UE? În primul caz, răspunsul e: de ce nu? În al doilea, răspunsul ar putea fi tot o interogație: cine întreabă? Nu ar fi o întîmpinare nepoliticoasă ci doar preambulul unei dezbateri reale. În fond, precedentul există. Căci primul stat membru UE care s-a sudat prin unificare de un stat non-UE e Germania. Totul a durat o noapte și a pus în posesia pașaportului german-european 17 milioane de foști cetățeni ai Republicii Democrate Germane. Interesant, acest capitol extraordinar de istorie europeană a generat pactul din care a apărut, ulterior, proiectul euro. Nașterea a suferit de complicații politice mult prea mari pentru sănătatea unei monede. E exact ce știm astăzi, în plină criză euro.

Între timp, procesul de expansiune europeană declanșat de re-unificarea germană s-a întors împotriva Germaniei care află că UE va rezista doar în condițiile în care e garantată financiar de fonduri germane. Dar asta nu demonstrează că re-unificările sînt blestemate. Deși demonstrează, într-un fel complicat și inevitabil, că Moldova e o problemă a Europei. Tocmai ca fostă parte a României.