Traian Ungureanu

Tragedia de la Katyn a fost urmată de reacţii fireşti şi nefireşti. De emoţie deschisă şi de calcul ascuns. polonezii şi, alături de ei, neumăraţi oameni simpli din toată lumea, au eliberat un fabulos val de durere şi simpatie. Pieţele marilor oaşe poloneze s-au transformat în piramide florale iar ambasadele Poloniei au devenit, peste tot, locuri de pelerinaj. Emoţia colectivă a dat partea firească a reacţiilor post-Katyn.

Partea nefirească, dacă nu dubioasă, a venit putată de două atitudini extreme. Prima nu e chiar o surpriză: ideea unei conspiraţii însoţeşte frecvent evenimentele pe care nu le poate înţelege. În cazul Katyn-Smolensk teoria conspiraţiei se sprijină pe cîteva elemente aparent solide. Mai întîi, paralela cu dispariţia fostului mare lider polonez în exil, Wladyslaw Sikorski. În 1943, elicopterul în care se afla Sikorski s-a prăbuşit deasupra Gibraltarului. Bănuiala unui sabotaj sovietic n-a fost nicodată probată dar nu e tocmai lipsită de plauzibilitate.

Catastrofa din 10 aprilie 2010 nu poate fi, însă, explicqată, în mod decent, de o conspiraţie rusească. Elementele de plauzibilitate lipsesc, pur şi simplu. Nu există motive cît de cît explicabile pentru un act criminal ordonat de autorităţile ruse. La ce bun şi cu ce profit? - rămîn cele două întrebări care au explicat nenumărate urzeli sovietice sinistre dar nu spun nimic despre catastrofa de la Smolensk. Ar fi fost, însă, foarte util şi convingător, ca autorităţile ruse să propună o anchetă independentă asupra accidentului. Ancheta oficială rusă, oricît de corectă, nu îi va convinge pe adepţii teoriei conspiraţiei.

A doua reacţie nefirească e mult mai surpinzătoare. Cel puţin din unghiul bunului simţ şi al logicii elementare, e, astfel, foarte greu de înţeles cum poate cineva vedea în tragedia reînoită de la Katyn, premizele unei reconcilieri polono-ruse imediate. Cu toate astea, vocile care au susţinut această linie sînt cu totul remarcabile. Editorialişti americani (New York Times, Washington Post), politicieni occidentali din Anglia, Germania şi Franţa dar şi Preşedintele Comisiei Europene, J.M. Barroso au trecut direct de la declaraţiile de simpatie la un soi de decret care decide că acesta e momentul inevitabil pentru relansarea relaţiilor ruso-poloneze. Recomandarea e aproape o necuvinţă. În primul rînd, pentru că sugerează de la un nivel foarte înalt reconciliere înainte de clarificare. Cîteva explicaţii.

Călătoria Preşedintelui Kaczynski spre Katyn, în compania unui anturaj numeros şi ilustru, a fost, în mare parte, provocată şi de maşinaţiile politice ale lui Vladimir Putin. Premierul rus a calculat că poate folosi evenimentul pentru a marca interesele externe ruseşti. Iar interesul prim al politicii externe ruse în relaţia bilaterală cu Polonia e orice şi oricine în afară de Kaczynski. Poziţia fermă a fostului Preşedinte a fost tot timpul o problemă pentru ideologia oficială rusă şi, mai ales, pentru inflexiunile ei pro-sovietice.

Putin a decis, în aceste condiţii, să joace cartea Tusk şi l-a invitat pe Premierul Poloniei la ceremoniile oragnizate la Katyn pe 7 arpilie. Gestul a mascat opţiunea pro-Tusk şi a trimis în Polonia mesajul după care Kaczynski e un preşedinte consumat. Dealtfel, Kaczynski nu a fost invitat la ceremonii. Acest afront diplomatic şi moral grosolan a provocat contrareacţia Preşedintelui care a pornit într-o vizită personală spre Katyn. În orice caz, culisele politice ale afacerii Katyn ediţia 2010 arată limpede că Rusia nu e deloc gata de reconciliere. În plus, discursul rostit de Putin la Katyn, pe 7 aprilie, e o mostră de ipocrizie.

În mai multe rînduri, Premierul rus pune Katyn în balanţă cu presupuse crime poloneze şi sugerează că tot ce era de spus s-a spus. Realitatea e un pic diferită. Putin amestecă decesul a numeroşi prizonieri sovietici răpuşi de tifos în detenţie poloneză, după atacul sovietic asupra Poloniei în 1920, cu asasinatul în masă de la Katyn 1940.

În ce priveşte dialogul şi adevărul documentar pe tema Katyn, lucrurile stau simplu: din 180 de documente aflate în arhivele rusşeşti, 116 sînt, în continuare, protejate de legea secretului de stat. Prin urmare, reoncilierea propusă de Putin e o fraudă. Ea sugerează încheierea diferendului şi clasarea dosarului Katyn, înainte de elucidarea lui. Putin sugerează că regimul rus succesor al URSS nu trebuie să justifice nimic şi că reparaţiile faţă de Polonia nu au sens. În rezumat: Rusia are imunitate iar Polonia trebuie să se fie recunoscătoare.

Reluat de politicieni occidentali, refrenul lui Putin devine a doua mare mascaradă mediatică pe tema Katyn. Prima a avut loc imediat după 1940 şi a continuat pînă în 1990. În tot acest interval, Katyn a fost o temă tabu în mediile academic-mediatice ocidentale şi a fost ignorat cu bună ştiinţă de guvernele vest-europene. Ideea că reconcilierea trebuie declanşată, în baza unei dispoziţii birocratice, plasată la capătul unei tragedii umane e lipsită de demnitate. Am discutat cu jurnalişti şi parlamentari polonezi iritaţi în mod vizibil de acest soi de paternalism viclean.

Polonezii nu sînt împotriva reconcilierii dar nu pot face din reconciliere o dispensă pentru crime trecute şi un avantaj politic rusesc. Istoria Katynului trebuie mai întîi lămurită şi asumată.

Katyn II e una din complicaţiile tragice pe care istoria le generează în căutare de sens. Pare bizar, dacă nu ininteligibil, dar evenimentele din 10 aprilie sînt, în acelaşi timp, un accident şi un eveniment plin de înţeles.

Katyn a devenit Katyn II după ce Polonia a pierdut, încă o dată, prea mult din tot ce avea mai bun. 22.000 de militari, preoţi, profesori, artişti, avocaţi, oameni de ştiinţă şi alţi polonezi educaţi au fost ucişi în pădurea de la Katyn şi în alte centre de detenţie sovietice. Oroarea a durat o lună încheiată, începînd din martie şi terminînd în aprilie 1940. Execuţiile au fost organizate de NKVD şi puse în aplicare, noapte de noapte, cu un automatism infernal: identificare sumară, cameră izolată fonic, un glonţ în ceafă.

Generalul Vasili Blohin, călăul oficial al NKVD, s-a ocupat personal de execuţii. Pe parcursul nopţilor de groază de la Katyn, V. Blohin a devenit ucigaş campion mondial, cu cel puţin 2000 de gloanţe în ceafă. Gloanţe de pistolet german Walther, pentru că, bineînţeles, NKVD a plănuit de la bun început diversiunea: măcelul urma să fie pus în seama armatei germane.

Imediat după lichidarea polonezilor a fost asasinat adevărul. Vreme de 50 de ani, pînă în 1990, crima de la Katyn a fost ascunsă de comuniştii ruşi şi polonezi. Celelalte state comuniste au urmat, din obligaţie partinică, linia iar naivii şi tovarăşii de drum din Occident, inclusiv guverne şi partide, au considerat că episodul nu trebuie scos la lumină, întrucît ar dăuna relaţiilor cu URSS.

Însă Katyn a devenit imediat o traumă naţională poloneză şi, mai mult decît atît, o bază de identitate morală pentru generaţiile postbelice ale Poloniei. Zeci de milioane de polonezi au purtat în ei memoria acestei tragedii care a fixat profund condiţia excepţională a destinului istoric polonez şi a lăsat în urmă o enormă datorie faţă de dispăruţi. Adevărul a rezistat clandestin şi a devenit tot mai puternic în 50 de ani de interdicţie.

În 1990, cînd preşedinţii Gorbaciov şi Ielţîn au recunoscut public răspunderea sovietică pentru Katyn, deschiderea părea inevitabilă. Însă, în afara primului pas, drumul spre Katyn a rămas închis. După 20 de ani, nu ştim mai mult decît ştiam în 1990. Arhivele sînt în mare parte închise. Sub Preşedintele (ulterior Premierul) Vladimir Putin, propaganda sovietică a revenit la cîrmă şi a reluat discursul ruşinos al anilor '80.

Cursa pentru clarificarea completă a tragediei de la Katyn nu era, deci, încheiată pe 10 aprilie, cînd preşedintele Poloniei Lech Kaczynski a plecat însoţit de o delegaţie de mare valoare şi putere simbolică, spre Katyn. Împrejurările în care s-a prăbuşit avionul prezidenţial sînt, tehnic, inteligibile.

Teoria conspiraţiei şi-a făcut loc şi îşi fac de cap, aşa cum se întîmplă de fiecare dată, în marginea unui eveniment catastrofic. Însă, într-un fel foarte diferit de mania conspiraţionistă, tragedia din 10 aprilie e mult mai mult decît un accident.

Pentru generaţiile europene mai tinere şi mult prea puţin cunoscătoare ale crimelor istorice ale comunismului, Katyn II e un şoc şi un prilej dramatic de cunoaştere. Katyn era un subiect oarecum izolat şi restrîns la „interesele poloneze”. După Katyn II, drama a revenit la dimensiunile ei enorme iar problema datoriei umane şi morale pe care Rusia o moşteneşte de la regimul sovietic se redeschide. Spasmul istoric nefercit din 10 aprilie, a surprins conştiinţa occidentală în repaos şi conştiinţa rusă într-o poziţie vinovată. Uneori, tragediile găsesc drumul spre mîntuire doar după ce se repetă.