Traian Ungureanu

De acord, norii de cenuşă vulcanică sînt un pericol pentru avioanele aflate la mare înălţime. Nu sînt expert în inginerie aeronautică şi în meteorologie dar încerc, ba chiar insist, să îmi păstrez bunul simţ. Cred că foarte multe alte persoane necalificate în domeniile amintite au aceaşi pornire: se ţin cu tot ce pot de îndrumările bunului simţ. În acelaşi timp, cred că sistemele instituţionale şi mentalitatea de grup occidentală au abandonat legătura cu bunul simţ.

Norii de cenuşă vulcanică pot sau nu pot fi un pericol fatal pentru aeronave. Reacţia de sistem a societăţilor şi instituţiilor occidentale a pus în evidenţă ceva cu totul diferit de prudenţa minimă. În faţa unui pericol prezumtiv, sistemele s-au autoblocat iar mentalitatea a îmbrăţişat un val de panică voluntară. Reacţia a fost disproporţionată şi, în acelaşi timp, de un conformism uluitor. Riscul a devenit prima silabă a muţeniei desăvîrşite. Un kaputt colosal a fost avansat pe post de răspuns.

Acest tip de reacţie transmite un mesaj care trebuie bine analizat şi tradus. Un sistem care îşi declară instantaneu incapacitatea transmite, în afară, un semnal de slăbiciune şi vulnerabilitate care invită la provocări ulterioare. Nu cred că prietenii noştri cu bombe la brîu, au luat notiţe dar e foarte posibil ca vechile lor concluzii cu privire la comportmanetul straniu al Occidentului în siutaţii de risc să fi fost confirmate.

Occidentul social, tehnologic şi instituţional a repetat în ultima săptămînă că e pregătit pentru un forfait necondiţionat în faţa primului pretext care presupune riscul. Ansamblul acestor reacţii repetate a fost de multă vreme descris de sociologi şi antropologi ca manifestare a unui sindrom colectiv. Sîntem sau vom deveni cu toţii „risk averse”. Miezul acestui frison care impune pasivitatea şi proclamă într-una pericole insurmontabile e credinţa himerică în existenţa posibilă a unei lumi fără pericole.

Atunci cînd pericolele apar şi lovesc la nivel personal sau istoric, primul impuls e retragerea în spatele unui scut protector asigurat de „sistem” şi identificarea unui vinovat care scuteşte de răspundere şi curaj. Exemple practice: angajatul care calcă strîmb la birou şi dă în judecată compania, după ce a conchis că altcineva e de vină pentru entorsa cu care s-a ales din neatenţie.

Pe lîngă deresponsabilizare şi retragerea individului, acest tip de reacţie are încă o consecinţă: multiplicarea permanentă şi imaginară a situaţiilor de risc. Vă mai amintiţi de Y2K, virsul care urma să distrugă reţeaua globală de computere, în 2000? S-a scris o literatură apocaliptică uriaşă pe această temă, după care subiectul a fost casat şi urmat de căutarea unui alt pretext de angoasă planetară. A apărut, astfel, suita de grupe terminale care au ţinut în ultimii 10 ani prima pagină a ziarelor. Aviara, porcina şi boala vacii nebune au fost prezentate ca prefaţă a extincţiei umane. Presa engleză (The Times) avertiza că administraţia internă britanică a pregătit, la capătul unei estimări care anunţa 500.000 de morţi, planuri pentru gropi comune şi incinerări în masă.

Problema nu e inexistenţa pericolelor ci reacţia demoralizată şi defensivă în faţa pericolelor. Noul psihism occidental şi, din ce în ce mai mult, est-european, e dominat de uluirea la contactul cu realitatea, mai bine zis e complet nepregătit să admită că realitatea are dreptul să fie reală şi să amestece garanţii şi riscuri, drepturi şi nedreptăţi, noroc şi ghinion. Viaţa însăşi se transformă, după acest model, în îndatorirera altcuiva. Titularul e scutit de răspunderi şi a uitat demult să aibă curaj.

Tragedia de la Katyn a fost urmată de reacţii fireşti şi nefireşti. De emoţie deschisă şi de calcul ascuns. polonezii şi, alături de ei, neumăraţi oameni simpli din toată lumea, au eliberat un fabulos val de durere şi simpatie. Pieţele marilor oaşe poloneze s-au transformat în piramide florale iar ambasadele Poloniei au devenit, peste tot, locuri de pelerinaj. Emoţia colectivă a dat partea firească a reacţiilor post-Katyn.

Partea nefirească, dacă nu dubioasă, a venit putată de două atitudini extreme. Prima nu e chiar o surpriză: ideea unei conspiraţii însoţeşte frecvent evenimentele pe care nu le poate înţelege. În cazul Katyn-Smolensk teoria conspiraţiei se sprijină pe cîteva elemente aparent solide. Mai întîi, paralela cu dispariţia fostului mare lider polonez în exil, Wladyslaw Sikorski. În 1943, elicopterul în care se afla Sikorski s-a prăbuşit deasupra Gibraltarului. Bănuiala unui sabotaj sovietic n-a fost nicodată probată dar nu e tocmai lipsită de plauzibilitate.

Catastrofa din 10 aprilie 2010 nu poate fi, însă, explicqată, în mod decent, de o conspiraţie rusească. Elementele de plauzibilitate lipsesc, pur şi simplu. Nu există motive cît de cît explicabile pentru un act criminal ordonat de autorităţile ruse. La ce bun şi cu ce profit? - rămîn cele două întrebări care au explicat nenumărate urzeli sovietice sinistre dar nu spun nimic despre catastrofa de la Smolensk. Ar fi fost, însă, foarte util şi convingător, ca autorităţile ruse să propună o anchetă independentă asupra accidentului. Ancheta oficială rusă, oricît de corectă, nu îi va convinge pe adepţii teoriei conspiraţiei.

A doua reacţie nefirească e mult mai surpinzătoare. Cel puţin din unghiul bunului simţ şi al logicii elementare, e, astfel, foarte greu de înţeles cum poate cineva vedea în tragedia reînoită de la Katyn, premizele unei reconcilieri polono-ruse imediate. Cu toate astea, vocile care au susţinut această linie sînt cu totul remarcabile. Editorialişti americani (New York Times, Washington Post), politicieni occidentali din Anglia, Germania şi Franţa dar şi Preşedintele Comisiei Europene, J.M. Barroso au trecut direct de la declaraţiile de simpatie la un soi de decret care decide că acesta e momentul inevitabil pentru relansarea relaţiilor ruso-poloneze. Recomandarea e aproape o necuvinţă. În primul rînd, pentru că sugerează de la un nivel foarte înalt reconciliere înainte de clarificare. Cîteva explicaţii.

Călătoria Preşedintelui Kaczynski spre Katyn, în compania unui anturaj numeros şi ilustru, a fost, în mare parte, provocată şi de maşinaţiile politice ale lui Vladimir Putin. Premierul rus a calculat că poate folosi evenimentul pentru a marca interesele externe ruseşti. Iar interesul prim al politicii externe ruse în relaţia bilaterală cu Polonia e orice şi oricine în afară de Kaczynski. Poziţia fermă a fostului Preşedinte a fost tot timpul o problemă pentru ideologia oficială rusă şi, mai ales, pentru inflexiunile ei pro-sovietice.

Putin a decis, în aceste condiţii, să joace cartea Tusk şi l-a invitat pe Premierul Poloniei la ceremoniile oragnizate la Katyn pe 7 arpilie. Gestul a mascat opţiunea pro-Tusk şi a trimis în Polonia mesajul după care Kaczynski e un preşedinte consumat. Dealtfel, Kaczynski nu a fost invitat la ceremonii. Acest afront diplomatic şi moral grosolan a provocat contrareacţia Preşedintelui care a pornit într-o vizită personală spre Katyn. În orice caz, culisele politice ale afacerii Katyn ediţia 2010 arată limpede că Rusia nu e deloc gata de reconciliere. În plus, discursul rostit de Putin la Katyn, pe 7 aprilie, e o mostră de ipocrizie.

În mai multe rînduri, Premierul rus pune Katyn în balanţă cu presupuse crime poloneze şi sugerează că tot ce era de spus s-a spus. Realitatea e un pic diferită. Putin amestecă decesul a numeroşi prizonieri sovietici răpuşi de tifos în detenţie poloneză, după atacul sovietic asupra Poloniei în 1920, cu asasinatul în masă de la Katyn 1940.

În ce priveşte dialogul şi adevărul documentar pe tema Katyn, lucrurile stau simplu: din 180 de documente aflate în arhivele rusşeşti, 116 sînt, în continuare, protejate de legea secretului de stat. Prin urmare, reoncilierea propusă de Putin e o fraudă. Ea sugerează încheierea diferendului şi clasarea dosarului Katyn, înainte de elucidarea lui. Putin sugerează că regimul rus succesor al URSS nu trebuie să justifice nimic şi că reparaţiile faţă de Polonia nu au sens. În rezumat: Rusia are imunitate iar Polonia trebuie să se fie recunoscătoare.

Reluat de politicieni occidentali, refrenul lui Putin devine a doua mare mascaradă mediatică pe tema Katyn. Prima a avut loc imediat după 1940 şi a continuat pînă în 1990. În tot acest interval, Katyn a fost o temă tabu în mediile academic-mediatice ocidentale şi a fost ignorat cu bună ştiinţă de guvernele vest-europene. Ideea că reconcilierea trebuie declanşată, în baza unei dispoziţii birocratice, plasată la capătul unei tragedii umane e lipsită de demnitate. Am discutat cu jurnalişti şi parlamentari polonezi iritaţi în mod vizibil de acest soi de paternalism viclean.

Polonezii nu sînt împotriva reconcilierii dar nu pot face din reconciliere o dispensă pentru crime trecute şi un avantaj politic rusesc. Istoria Katynului trebuie mai întîi lămurită şi asumată.