Traian Ungureanu

Katyn II e una din complicaţiile tragice pe care istoria le generează în căutare de sens. Pare bizar, dacă nu ininteligibil, dar evenimentele din 10 aprilie sînt, în acelaşi timp, un accident şi un eveniment plin de înţeles.

Katyn a devenit Katyn II după ce Polonia a pierdut, încă o dată, prea mult din tot ce avea mai bun. 22.000 de militari, preoţi, profesori, artişti, avocaţi, oameni de ştiinţă şi alţi polonezi educaţi au fost ucişi în pădurea de la Katyn şi în alte centre de detenţie sovietice. Oroarea a durat o lună încheiată, începînd din martie şi terminînd în aprilie 1940. Execuţiile au fost organizate de NKVD şi puse în aplicare, noapte de noapte, cu un automatism infernal: identificare sumară, cameră izolată fonic, un glonţ în ceafă.

Generalul Vasili Blohin, călăul oficial al NKVD, s-a ocupat personal de execuţii. Pe parcursul nopţilor de groază de la Katyn, V. Blohin a devenit ucigaş campion mondial, cu cel puţin 2000 de gloanţe în ceafă. Gloanţe de pistolet german Walther, pentru că, bineînţeles, NKVD a plănuit de la bun început diversiunea: măcelul urma să fie pus în seama armatei germane.

Imediat după lichidarea polonezilor a fost asasinat adevărul. Vreme de 50 de ani, pînă în 1990, crima de la Katyn a fost ascunsă de comuniştii ruşi şi polonezi. Celelalte state comuniste au urmat, din obligaţie partinică, linia iar naivii şi tovarăşii de drum din Occident, inclusiv guverne şi partide, au considerat că episodul nu trebuie scos la lumină, întrucît ar dăuna relaţiilor cu URSS.

Însă Katyn a devenit imediat o traumă naţională poloneză şi, mai mult decît atît, o bază de identitate morală pentru generaţiile postbelice ale Poloniei. Zeci de milioane de polonezi au purtat în ei memoria acestei tragedii care a fixat profund condiţia excepţională a destinului istoric polonez şi a lăsat în urmă o enormă datorie faţă de dispăruţi. Adevărul a rezistat clandestin şi a devenit tot mai puternic în 50 de ani de interdicţie.

În 1990, cînd preşedinţii Gorbaciov şi Ielţîn au recunoscut public răspunderea sovietică pentru Katyn, deschiderea părea inevitabilă. Însă, în afara primului pas, drumul spre Katyn a rămas închis. După 20 de ani, nu ştim mai mult decît ştiam în 1990. Arhivele sînt în mare parte închise. Sub Preşedintele (ulterior Premierul) Vladimir Putin, propaganda sovietică a revenit la cîrmă şi a reluat discursul ruşinos al anilor '80.

Cursa pentru clarificarea completă a tragediei de la Katyn nu era, deci, încheiată pe 10 aprilie, cînd preşedintele Poloniei Lech Kaczynski a plecat însoţit de o delegaţie de mare valoare şi putere simbolică, spre Katyn. Împrejurările în care s-a prăbuşit avionul prezidenţial sînt, tehnic, inteligibile.

Teoria conspiraţiei şi-a făcut loc şi îşi fac de cap, aşa cum se întîmplă de fiecare dată, în marginea unui eveniment catastrofic. Însă, într-un fel foarte diferit de mania conspiraţionistă, tragedia din 10 aprilie e mult mai mult decît un accident.

Pentru generaţiile europene mai tinere şi mult prea puţin cunoscătoare ale crimelor istorice ale comunismului, Katyn II e un şoc şi un prilej dramatic de cunoaştere. Katyn era un subiect oarecum izolat şi restrîns la „interesele poloneze”. După Katyn II, drama a revenit la dimensiunile ei enorme iar problema datoriei umane şi morale pe care Rusia o moşteneşte de la regimul sovietic se redeschide. Spasmul istoric nefercit din 10 aprilie, a surprins conştiinţa occidentală în repaos şi conştiinţa rusă într-o poziţie vinovată. Uneori, tragediile găsesc drumul spre mîntuire doar după ce se repetă.

Odată la fiecare doi-trei ani, problema revine în discuţie. Un grup sau altul de parlamentari europeni cer limpezirea situaţiei. Din două, una: ori Strasbourg, ori Bruxelles. Subiectul e vechi, n-a ieşit nicodată de pe agendă şi, foarte probabil, nu va fi niciodată tranşat.

Iniţiatorii acestui gen de intervenţii pornesc de la o observaţie de bun simţ: Parlamentul European cheltuie sute de milioane de euro anual doar pentru că trebuie să acopere costurile navetei între Strasbourg şi Bruxelles. De ce avem nevoie de două sedii ale Parlamentului European, mai ales acum cînd, toată lumea face economii iar Parlamentul European se pronunţă de zor pe tema austerităţii?

De obicei, intervenţiile se îndreaptă spre autorităţile franceze şi cer Preşedintelui Republicii să accepte că mîndria naţională franceză nu e un argument suficient pentru menţinerea unei a doua camere parlamentare la Strasbourg. Cererea e legitimă dar multe din argumentele pe care se sprijină sînt rodul necunoaşterii sau al relei informări.

De fapt, Strasbourg e singurul sediu al Parlamentului European. Bruxelles e un adaos tîrziu şi discutabil. Strasbourg e locul de desfăşurare al Adunărilor Parlamentare europene de un fel sau altul încă din 1952. Pînă la începutul anilor '80, Strasbourg a fost singurul loc de întrunire al Parlamentului European. Apoi, în urma presiunilor care cereau un sediu mai puţin frrancez, s-a ajuns la un compromis care a adăogat Bruxelles-ul.

Însă situaţia a rămas funcţional aceeaşi şi după schimbarea de decor. Sesiunile plenare ale Parlamentului au loc, aşa cum s-a întîmplat de la început, la Strasbourg. Din 1999, au început să aibă loc aşa zise mini-sesiuni şi la Bruxelles. În orice caz, locul în care Parlamentul lucrează cu adevărat şi în modul cel mai concret e tot Strasbourg. Din acest punct de vedere, ideea după care Strasbourg ar dubla inutil Parlamentul de la Bruxelles e complet falsă.

În plan practic, geografia dublă a Parlamentului european e, totuşi, o problemă reală iar Strasbourg e veriga slabă. Sesiunile plenare au loc odată la 3-4 săptămîni şi migraţia colectivă de la Bruxelles la Strasbourg e un spectacol greu de înţeles şi extrem de scump. În majoritatea anului, cînd la Strasbourg nu au loc sesiuni plenare, enormul palat al Parlamentului e neutilizat sau găzduieşte pe, perioade scurte, întruniri minore.

Cea mai mare problemă e însă transportul. Strasbourg, capitala Alsaciei, e un oraş splendid dar greu accesibil. Legătura directă cu Parisul s-a îmbunătăţit, după introducerea TGV-ului, un tren de mare viteză. Însă, pentru enorma majoritate a parlamentarilor, călătoria spre Strasbourg e o corvoadă. Cine pleacă de la Gdansk, Lisabona, Iaşi, Nicosia, Dublin şi atîtea alte oraşe europene trebuie să călătorească 8 ore sau mai mult şi să schimbe avioane, trenuri, autobuze, şalupe, taxiuri, tramvaie sau orice alt sistem de deplasare mecanică, pe direcţia Strasbourg.

Odată ajunşi la Strasbourg, parlamentarii vor observa cu mulţumire că toată industria hotelieră s-a înhăitat şi a organizat o capcană: absolut toate preţurile de hotel se dublează în săptămîna în care are loc sesiunea de la Strasbourg. În plus, o sută şi ceva de euro pe noapte nu pot cumpăra decît o cameră de hotel minusuculă şi rău întreţinută. Normal; hotelierii ştiu că peste o mie de oameni trebuie să găsească un loc de dormit şi, pînă la urmă, vor fi siliţi să cedeze.