1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Alături de practica anchetelor realizate de ziarele vremii, una din cele mai răspândite modalități de a cunoaște situația din Basarabia erau interviurile liderilor politici ai momentului. Cel mai „vânat” om politic de către ziarele vremii a fost Daniel Ciugureanu, cu cele mai multe interviuri înregistrate (nouă), urmat de Ion Inculeț (șapte). Acest lucru nu este de natură să surprindă, cei doi fiind cele mai „vizibile” personalități basarabene prin funcțiile lor – Ciugureanu fiind Prim Director al RDM, iar Inculeț Președinte al Sfatului Țării, ambii devenind după Unire miniștri pentru Basarabia în guvernul Marghiloman.

Foarte dinamici, cu o experiență ce se acumulează, ambii, dar mai ales Ciugureanu, reacționează uneori impulsiv, cu nerv, ceea ce face investigarea acestor interviuri extrem de interesantă din perspectiva cunoașterii dedesubturilor politicii basarabene. Prin urmare, vom încerca să cunoaștem viața politică a Basarabiei anilor 1917-1918 prin prisma interviurilor și expunerilor lui D. Ciugureanu, urmând ca în articolul următor să-i prezentăm în tandem.

Ciugureanu venea în politica moldovenească de pe panta mișcării de eliberare națională, în care se angrenase încă de pe timpurile studenției. Născut la 9 decembrie 1885 în satul Șirăuți, județul Hotin, în familia preotului Alexandru şi al soţiei sale Ecaterina, acesta a făcut seminarul Teologic din Chişinău, apoi Facultatea de Medicină a Universităţii din Kiev (1913). Era unul din fondatorii Societății „Deșteptarea” din capitala Ucrainei, care pleda nu doar pentru renașterea națională a moldovenilor, dar și pentru unitatea acestora cu restul românilor, în mai 1912 fiind arestat de ohrana ţaristă pentru activitatea sa naţională de la Kiev. A activat în calitate de medic la spitalele din Vorniceni (1913), Hânceşti (1914), iar după revoluția rusă din februarie 1917 devine membru al Partidului Naţional Moldovenesc și deputat al Sfatului Țării din partea Blocului Moldovenesc. A jucat un rol important în promovarea ideii de unitate românească, asupra căreia la momentul numirii sale ca Prim Director, în ianuarie 1918, avea intenții sincere.

Primul interviu este din ziarul „România Nouă” (până la 24 ianuarie se numea „Ardealul”), consemnat de M. Minciună la 8 martie 1918 (stil vechi). Acesta a fost acordat de D. Ciugureanu la întoarcerea delegației basarabene de la Iași (din care a făcut parte și I. Inculeț), unde avusese întâlnire cu prim-ministrul Al. Averescu și cu regele Ferdinand I. Delegația urma să meargă la București pentru a participa la tratativele de pace cu Puterile Centrale, dar așa cum știm din publicațiile anterioare, s-a întors la Chișinău fără niciun rezultat. Explicând motivul acestei reîntoarceri, Ciugureanu spune că „noi putem să luăm parte la încheierea păcii numai alături de România și numai cu prilejul sfârșirii războiului și deci n-am putut merge singuri”. Pe de altă parte, Prim Directorul invoca faptul că din pricina crizei ministeriale românești, aceste tratative au fost întrerupte.

Pe de altă parte, Ciugureanu era interogat asupra opiniei publice a cercurilor politice din România față de independența Basarabiei și cum era privită acolo Republica Moldovenească? Ministrul basarabean confirma faptul că generalul Averescu și „întreaga stăpânire românească este pentru neatârnarea republicii noastre. România este fericită că un neam de același sânge și-a dobândit în sfârșit libertatea... generalul Averescu a spus Germania n-are nimic împotriva independenței noastre și deci viitorul țării noastre este chezășluit”. Afirmația lui Ciugureanu nu corespundea realității, deoarece era știut că Averescu a fost sfătuit de Kuhlmann să „negocieze până la Nistru”, iar Puterile Centrale nu recunoșteau RDM.

Ciugureanu a povestit și despre întâlnirea cu Regele Ferdinand și Principele Carol, unde „Maiestatea Sa hotărât a spus că recunoaște dreptul nostru de a ne ocârmui singuri și a ne face acele reforme sociale de care avem nevoie”. Din acest interviu aflăm despre decizia Casei Regale de a întreprinde în România largi reforme sociale, Ferdinand I împărtășind pe deplin „principiile noastre în privința dreptului țăranului de a căpăta pământul pe care-l muncește, dar, firește, nu împărtășește acele păreri sociale extreme, care își fac loc în frământările noastre. Regele socoate că pământul în țara noastră moldovenească, după obiceiurile și datinile noastre vechi, trebuie să treacă în mâna țăranilor ca proprietate”. Acesta va confirma delegației basarabene că România e în ajunul unei mari reforme agrare, „principiile căreia sunt de-acum votate de Constituantă. Se știe că însuși Maiestatea Sa Regele a dat tot pământul țăranilor”.

În contextul acestei vizite oficiale, aflăm despre deplasarea unei alte delegații basarabene la Iași, a marilor proprietari, în frunte cu proprietarii Semigradov, Ermolinschi, Glavce și alții, care de asemenea au avut întâlnire cu regele. Potrivit lui Ciugureanu, „miniștrii români care ne-au petrecut până la gară ne-au încredințat că ei nu vor izbândi, fiindcă în România bine știu cine sunt reprezentanții poporului și cine nu”.

În încheierea interviului, ministrul basarabean se referă la criza politică din România și la iminenta schimbare a guvernului. „În legătură cu aceasta, spune Ciugureanu, în Iași mult se vorbea că dnului Marghiloman i se va porunci să formeze guvernul... În Iași ni s-a arătat chiar și o listă a viitorului minister al lui Marghiloman și ei toți sunt conservatori. Despre dl Marghiloman pot să vă spun că el întotdeauna a fost contra intrării în război împotriva Germaniei, luptând ca România să intre în război contra Rusiei”, („România Noua”, nr. 40 din 8 martie 1918, p. 2)

Într-un mod curios, dacă în ziarul de la Chișinău Ciugureanu vorbea de „neatârnare” și independența RDM, în ziarul „Opinia” de la Iași, acesta acorda un interviu în care „ruga să arătați tuturor fraților români că noi vrem unirea cu dvs. Subliniez cuvântul, pentru a spune că vrem unirea cu toată hotărârea, ca să putem căpăta liniștea de care avem atâta nevoie în organizația noastră viitoare”. Fruntașul basarabean povestea grozăviile „bandelor bolșevice, care prădau avutul și gospodăriilor moldovenilor din Basarabia”, relatând cazurile celor care au fost „uciși mișelește de aceste bande după ce au fost jefuiți”. Ciugureanu încheia prin a mulțumi „fraților noștri ostași din România, care ne-au scăpat de tot focul” și exprima speranța „să vedem în ținutul nostru o mișcare mare românească pentru răspândirea culturii și a educației naționale”.

Putem presupune că Prim Directorul republicii era sincer în aceste afirmații de la Iași, iar prin declarațiile făcute la Chișinău privind „independența” nu voia să incite spiritele celor care încă mai erau reticenți față de Unirea Basarabiei cu România, lucru care se pare, dacă luăm în considerare și declarațiile din interviurile anterioare cu Ioncu și Halippa, a fost coordonat de liderii basarabeni unioniști din Blocul Moldovenesc.

Cel de-al treilea interviu a lui Ciugureanu este acordat tot ziarului „România Nouă” de la Chișinău, dar va fi preluat și de ziarul liberal ieșean „Mișcarea”. Acesta avea loc la câteva zile după votul din 27 martie 1918, iar liderul basarabean se referea la schimbările politice care urmează să intervină în provincie. Din acest interviu aflăm că Blocul Moldovenesc a luat în dezbatere la 2 aprilie schimbarea de guvern și trimiterea celor doi miniștri ca reprezentanți ai Basarabiei în guvernul României. Ciugureanu anunța că „guvernul basarabean se va schimba, având să fie compus numai din moldoveni cu adevărate sentimente naționale. Noul guvern va fi pus sub conducerea dnului I. Pelivan, ca ministru președinte, a cărui persoană constituie o garanție deplină”. Ambele afirmații nu vor fi realizate, deoarece în guvern vor intra și reprezentanți ai minorităților (Spre exemplu, Arcadie Osmolovski, unul din liderii comunității ucrainene și cel care la 27 martie/9 aprilie 1918 a votat împotriva Unirii Basarabiei cu România, va fi numit Director (Ministru) pentru problemele minorităților naționale), iar Prim Director va fi numit nu Pelivan, ci dr. Petre Cazacu. Putem presupune că ambele decizii au fost un compromis. Primul între Blocul Moldovenesc și minoritățile naționale, iar cel de-al doilea între factorii politici de la Iași și Chișinău.

Ciugureanu anunța că Blocul Moldovenesc dorea să trimită în guvernul român pe I. Inculeț și pe el însuși, iar în locul lui Inculeț președinte al Sfatului Țării urma să devină Constantin Stere, numiri care vor corespunde realității. Acesta era destul de original în explicarea reformei agrare, care urma să fie aplicată în Basarabia după Unire, declarând că „principiul e proprietate individuală și răscumpărarea. Țăranul va primi cel puțin atâta pământ cât îi trebuie pentru trai și cel mult atâta cât poate lucra însuși, fără muncitori străini... Vedem în Rege cea mai bună garanție că reformele agrare vor fi înfăptuite nu numai dincolo de Prut, ci și aici în Basarabia, așa cum cer interesele țărănimii. Această convingere ne-a făcut să-l numim cu atâta însuflețire – Regele țăranilor” („România Nouă”, nr. 62 din 3 aprilie 1918).

Ministrul basarabean pleda pentru respectarea autonomiei și a principiului național, reprezentanții basarabeni urmând să vegheze „ca să fie respectate toate condițiile statorite în actul de unire”, declarație care va fi susținută ulterior de toate acțiunile lui Ciugureanu în cadrul guvernului și Parlamentului român.

Lagărele pentru soldați și gradați din sudul Bulgariei

Soldații – și subofițerii – au ajuns în mare parte în diferite lagăre, unde erau puși să muncească pentru susținerea efortului de război al Bulgariei. Cum aminteam anterior, cea mai consistentă descriere ne-a lăsat-o George Topârceanu. Lagărul în care a ajuns initial scriitorul era situat în Pirin-Planina, lângă râul Struma. Format din adăposturi ușoare, colibe improvizate din crengi, lagărul reunea prizonieri francezi, italieni, englezi, capturați de bulgari pe frontul de la Salonic. Însă cei mai mai numeroși erau sârbii; existau și prizonieri muntenegreni. Adăpostiți de sârbi în prima noapte de după sosirea la destinație, românii și-au însușit din lucrurile lor. Un stereotip popular părea să se confirme.

În Pirin-Planina prizonierii români aveau să stea în niște bordeie pe care chiar ei și le-au construit. În comparație cu camarazii lor străini, prizonierii români aveau moralul mai scăzut și arătau mai neîngrijiți. Prizonierii mai slabi și-au găsit sfârșitul treptat. Atitudinea paznicilor bulgari a fost diferită de cea de care avuseseră parte prizonierii de la Turtucaia după capturare și pe drumul spre Razgrad. După ce s-au obișnuit cu prizonierii români, gardienii bulgari (uneori turci cu cetățenie bulgară, prea bătrâni pentru a fi trimiși pe front) s-au dovedit destul de îngăduitori, în anumite situații chiar prietenoși. Din motive administrative, unii români și-au însușit cunoștințe elementare de bulgară.

Prizonierii au lucrat la calea ferată de pe valea Strumei, care lega linia Sofia-Kiustendil de centrul Bulgariei și de frontul din Macedonia. Lagăre temporare pentru realizarea caii ferate au mai fost la Krupnic și Gumuldghina, unde lucrau prizonieri români, francezi și sârbi. Munca se făcea cu escortă bulgară. Se lucra șase zile pe săptămână, duminica fiind rezervată odihnei.

Foamea a fost un însoțitor permanent al prizonierilor români în Bulgaria. În câteva luni de la momentul capturării, prizonierii români slăbiseră câte 20-30 de kilograme, ceea ce îi făcea vulnerabili la boli. Mâncarea era puțină și proastă. Ea era formată dintr-o bucată mică de pâine neagră, uneori din pesmeți și tomate, alteori dintr-o zeamă de fasole; carne de oaie sau de vită primeau de două ori pe săptămână. Hrana lipsea și ca urmare a furturilor la care se dedau funcționarii din diferitele structuri administrative bulgare. Uneori prizonierii erau nevoiți să fure pentru a avea ce mânca, în anumite cazuri cu complicitatea paznicilor bulgari. Asta i-a și salvat pe mulți. Apa potabilă era rea în zonă.

După ce s-a încheiat construirea liniei de cale ferată de pe valea Strumei, prizonierii români au fost duși în alte părți, spre exemplu în zona orașului Melnik. Împărțiți în grupuri mici, de circa 30 de oameni fiecare, ei au lucrat, sub coordonarea unui cantonier bulgar, la întreținerea drumului care lega Macedonia estică, prin orașele Nevrokop (azi Goțe Delcev) și Melnik, cu valea Strumei și cu frontul de la Salonic.

Alte lagăre cu soldați și gradați români au fost la Doina Giumaia, Fere, Drama etc. Un lagăr cu soldați români și grade inferioare (caporali, sergenți și plutonieri) a existat și la Kărdjali, în afară de cel pentru ofițeri, amintit deja. Neglijați multă vreme de autoritățile bulgare, situația prizonierilor români din acest lagăr devenise catastrofală. Li se dădea zilnic o zeamă lungă din coji de cartofi. Odihna era imposibilă din cauza păduchhilor și a râiei. Unii prizonieri s-au sinucis tocmai pentru a scăpa de mizerie. În privința condițiilor de locuire, un medic român, captiv și el, relata că prizonierii „trăiau ca niște troglodiți într-un fel de bordeie în pământ, înnebuniți de foame”; erau „fără rufărie, fără haine, pe care le vânduseră pe câte o pâine, fără săpun, fără petrol, fără medicamente, fără hrană și cu păduchii colcăind pe ei” (Lucian Stamate). Nu este de mirare că prizonierii au murit cu sutele de tifos exantematic, care se extinsese tocmai ca urmare a mizeriei generale. Bulgarii au intervenit când au început să moară de tifos și soldații care îi păzeau pe prizonieri, precum și populația civilă din vecinătate. Raportul făcut de medicul român, la solicitarea bulgarilor, cu privire la situația din lagărul de la Kărdjali a avut efect. Autoritățile bulgare au luat măsuri pentru igienizare și pentru îmbunătățirea hranei prizonierilor.

Lagărul din gara Nadejda, Sofia

Unii prizonieri români – soldați și subofițeri – au ajuns în lagărul situat în gara Nadejda, Sofia. În capitala bulgară, ura contra românilor era exprimată în toamna anului 1917 la fel de puternic ca în 1916. Aici viața prizonierilor era cumplită. Nu întâmplător, când a evocat în memoriile sale situația din acest lagăr, Topârceanu a renunțat la orice pretenție literară, fiind interesat să relateze în mod realist drama captivilor români.

Peste 300 de oameni trudeau la calea ferată, la terasamente, linii și poduri. Oamenii locuiau în condiții extrem de proaste, în vagoane de vite sau de marfă, dărăpănate. Câte 50 de oameni dormeau înghesuiți într-un vagon, practic neputându-se odihni. Dimineața erau loviți cu ciomegele de către gardieni pentru a fi duși la muncă. Apă exista doar pentru gătit, astfel încât prizonierii beau apă din șanțuri sau mâncau zăpadă pentru a-și potoli setea. De spălat nici nu putea fi vorba. Hainele prizonierilor erau ferfeniță, niște zdrențe care abia le acopereau trupurile, iar în picioare aveau cârpe legate cu sfoară. În acest condiții inumane, în fiecare noapte se înregistrau câte patru-cinci decese. Câteva sute de prizonieri români ar fi murit la lucrările de cale ferată din zona Sofia. Potrivit surselor disponibile, a fost unul dintre cele mai ucigătoare locuri în care au ajuns prizonierii români în Bulgaria.

Evadări din lagărele bulgare

Mai mulți ofițeri și soldați români au încercat să evadeze în anii 1916-1918, numai să scape din infernul lagărelor bulgare. În general încercau să treacă din sudul Bulgariei în Grecia, inclusiv peste linia frontului, dar au fost și unii prizonieri care voiau să ajungă la Dunăre iar de acolo în România. Unii au fost împușcați în timp ce erau urmăriți ori au murit de epuizare și de boli. Cei prinși au fost readuși în lagărele de unde fugiseră, de regulă bătuți crunt de gardieni în fața camarazilor de suferință sau încarcerați o perioadă. Drept represalii pentru evadări, conducerile unor lagăre au luat măsuri aspre împotriva tuturor prizonierilor. Hrana a fost redusă și mai mult, iar în plus a devenitși mai puțin consistentă, paza a fost întărită, brutalitățile împotriva prizonierilor au sporit.

Îmbunătățirea situației prizonierilor români

Deși de regulă erau tratați cu ceva mai multă atenție, în lagărele din Bulgaria au murit și ofițeri români de rang superior. Între aceștia s-a aflat, spre exemplu, colonelul Anastase Grigorescu, comandantul Regimentului 5 Obuziere Constanța, decedat în spitalul din Haskovo, la 7 octombrie 1917.

În timpul unei vizite a comandantului lagărelor de prizonieri din Bulgaria într-unul din locurile în care se aflau captivii, ofițerii români s-au plâns de tratamentul la care erau supuși. Atunci au aflat ofițerii că tratamentul soldaților pe care îi comandaseră, căzuți prizonieri odată cu ei, fusese încă și mai rău, ceea ce a dus la o mortalitate extrem de ridicată.

După opt luni de la capturare, la sfârșitul lunii aprilie 1917, prizonierii români de la Haskovo au primit vizita unui comitet internațional al Crucii Roșii. Prizonierii au redactat la 1 mai 1917, în limba franceză, un Memoriu asupra captivității ofițerilor români în Bulgaria, aflați atunci în lagărul de la Haskovo, pe care l-au înaintat Crucii Roșii. Erau descrise relele tratamente la care fuseseră supuși ofițerii prizonieri în perioada captivității, oferindu-se mai multe exemple. Intervențiile Crucii Roșii au dus la îmbunătățirea situației captivilor români. Acestora li s-au dat solda (30 leva/lună) și două cărți poștale pe care le puteau primi de acasă, însă fără dreptul de a trimite ei înșiși cărți poștale; ulterior au obținut și dreptul de a primi abonamente din Moldova. Începând din noiembrie 1917, ofițerii prizonieri au primit colete de la Crucea Roșie elvețiană, în care se găseau alimente, lenjerie, încălțăminte și cărți. Încet, încet prizonierii ofițeri s-au refăcut. De asemenea, ministrul Spaniei la Sofia a făcut intervenții în favoarea îmbunătățirii situației prizonierilor români. Spania era țară neutră, agreată de ambele blocuri beligerante, serviciile ei fiind utile pentru reprezentarea unor interese, pentru intermedierea unor relații altfel greu de stabilit în vreme de război.

Experiențe diferite, memorii diferite

Unii prizonieri au avut (și au încercat să păstreze în memorie) și experiențe pozitive în relațiile cu bulgarii, militari și civili, într-un context care în general nu favoriza apropierea, deschiderea. Ca toate națiunile politice din această parte a Europei, bulgarii erau amestecați etnic, cuprinzând pe lângă grupul majoritar bulgar numeroși turci, greci, evrei, armeni, români din zona Vidinului ș.a. În diverse situații, unii dintre acești oameni, aflați pe diferite trepte ale ierarhiei sociale, au scos în față umanitatea, manifestată în diferite forme.

Au fost reținute cazurile unor medici bulgari sau ale unor asistente bulgare care au avut un comportament plin de bunăvoință față de români, într-un evident contrast cu cel al gărzilor înarmate. În gara Nadejda, Sofia, se aflau și germani, implicați în coordonarea sau în executarea lucrărilor specializate la calea ferată. Prusacii păreau să fie interesați în grăbirea prizonierilor pentru realizarea lucrărilor, în schimb bavarezii le-au lăsat o bună amintire românilor („oameni de treabă”).

Medicii români prizonieri au avut o situație mai bună în lagărele bulgare în comparație cu ceilalți prizonieri. Cunoștințele, abilitățile lor profesionale erau la fel de utile în timp de război, ca și în timp de pace. Duși inițial la Sofia, medicii au fost repartizați o vreme în spitalele cu răniți, apoi în lagărele de prizonieri, câteodată și la unitățile bulgare de pe front pentru a-i trata pe soldații acestora. În anumite situații, ei au acordat asistență medicală și populației civile din preajma lagărelor.