1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Prizonierii români în lagărele din Austro-Ungaria

Situația prizonierilor români din lagărele austro-ungare poate fi reconstituită atât pe baza surselor provenite din arhive, cât și din jurnalele sau memoriile unor ofițeri. Ca în atâtea alte privințe, experiențele soldaților obișnuiți pot fi cunoscute indirect, îndeosebi prin filtrul unor ofițeri care au amintit de interacțiunea, în anumite circumstanțe, cu cei dintâi. Soldații rămân de regulă și în prizonierat, ca și pe front, oamenii fără voce proprie.

În Austro-Ungaria au funcționat în timpul Primului Război Mondial zeci de lagăre. Prizonierii români capturați de trupele austro-ungare în anii 1916-1917 au ajuns în mai multe dintre acestea. Cele mai cunoscute sunt cele de la Ostffyasszonyfa și Sopronnyék.

Lagărul Ostffyasszonyfa

Unul dintre cele mai mari lagăre din Austro-Ungaria a fost construit în 1915, în doar câteva luni, în apropierea gării din Ostffyasszonyfa, la sud-est de orașul Sopron, nu departe de granița internă a dublei monarhii habsburgice. De-a lungul războiului aici au fost internați peste 150.000 de prizonieri, mai întâi sârbi, apoi italieni și ruși, iar din 1916 și români. Era vorba de soldați, singurii ofițeri menținuți aici fiind italienii, într-un colț al lagărului. Se apreciază că în acest lagăr ar fi ajuns în anii 1916-1918 peste 40.000 de prizonieri români, adică aproape 80% din totalul celor căzuți în captivitate austro-ungară. Și unii dintre ofițerii prizonieri români au stat acolo circa o săptămână, în octombrie 1916, ei fiind transferați apoi în lagărul Sopronnyék.

La Ostffyasszonyfa, într-un teren accidentat, brăzdat de văi, funcționa de fapt un lagăr complex, cu mai multe grupuri. De jur împrejurul lagărului era un gard de sârmă ghimpată, cu pichete și turnuri de pază pentru gărzi. Partea administrativă cuprindea comandamentul, locuințele pentru ofițeri, clădirea pentru dezinfecție, foișorul de foc, atelierele, depozitele de alimente etc. Separate de toate acestea erau barăcile prizonierilor. În fiecare grup de 20 de barăci – din lemn – exista încă una destinată pentru luarea mesei. În ansamblu era un loc atent organizat, cu lumină electrică, băi și latrine turcești, racordate la o bună rețea de canalizare.

Fiecare baracă putea adăposti 250-300 de oameni, după unele surse, 100-120 după altele, care dormeau pe scânduri ce formau un imens pat comun. Ferestrele mari asiguraru lumina pe timpul zilei și aerisirea. Acoperișul era din carton gudronat, care nu reținea apa în timpul ploilor abundente. Pereții barăcilor erau superficial izolați, frigul resimțindu-se permanent în anotimpul rece. În special toamna, iarna și primăvara vântul puternic le făcea prizonierilor viața și mai grea. Două sobe erau prevăzute pentru încălzirea fiecărei barăci, dar acestea rămâneau mai degrabă reci, inclusiv pentru că nu era suficient combustibilul.

După sosirea la Ostffyasszonyfa, prizonierii stăteau cinci zile în carantină, trecând prin dezinfecție. Deși hainele erau trecute prin etuvă, păduchii nu dispăreau. Prizonierii erau unși cu țiței împotriva insectelor, dar rufăria nu se schimba, iar baia se făcea fără săpun. În timp, hainele au ajuns niște zdrențe, ca urmare a faptului că au fost deseori puse în etuvă, fierte la spălătorie și frecate cu peria, fără săpun. Toți soldații arătau jalnic, cu hainele peticite. Încălțămintea de piele pe care o avuseseră pe front fusese între timp înlocuită cu ghete de pânză și talpă de lemn. Unii prizonieri români și-au vândut hainele și încălțămintea, fie prizonierilor ruși, fie ungurilor, pentru tutun și pâine.

Mai multe magazine funcționare în lagăr, de unde cei care aveau bani puteau cumpăra anumite produse, mai ales tutun, cărți poștale pentru corespondență, articole de igienă personală. Asemenea altor mari lagăre din Austro-Ungaria, lagărul de la Ostffyasszonyfa avea monedă proprie, valabilă doar în interior.

Exista și o infirmerie, prezentată ca spital de către memorialiști. Mai mulți medici asigurau servicii medicale. Ulterior, când numărul prizonierilor și implicit al pacienților a crescut, au fost repartizați aici și medici prizonieri. Șase medici militari români, captivi și ei, au fost trimiși în lagărul de la Ostffyasszonyfa, pentru a acorda asistență sanitară prizonierilor. După război, unul dintre medici, Petre C. Mihail, avea să prezinte detaliat situația acestor prizonieri.

Lagărul se autogospodărea în parte, existând o crescătorie de porci și un abator. Când au ajuns românii acolo, situația era marcată de lipsuri evidente. Prizonierii primeau hrană insuficientă. În plus, alimentele erau furate în parte de-a lungul circuitului de aprovozionare, la bucătărie, la servire, de către diverșii șefi de barăci, grup, secție etc. Din cele circa 3.000 de calorii de care ar fi avut nevoie prizonierii care mergeau la lucru, nu li se asigurau decât 2.000. Cei care stăteau în lagăr primeau sub 1.800 de calorii.

Împărțită de două ori pe zi, hrana era formată din ridichi, sfeclă furajeră sau reziduuri de sfeclă de zahăr, amestecate cu carbon mineral. În anumite perioade s-au dat morcovi, cartofi, dovleac, păsat de mălai, reunite într-o ciorbă lungă. Pâinea era în cantități reduse, în anumite perioade lipsind cu desăvârșire. Scrumbii sărate, alterate adesea, se dădeau de două ori pe săptămână. Inaniția era vizibilă la un număr mare de prizonieri, de la starea de slăbiciune și apatie la umflarea picioarelor, mâinilor și feței, de la diaree la pulsul slab și scăderea temperaturii corpului. Autopsia unor cadavre de prizonieri a arătat că din cauza foamei oamenii aveau stomacul micșorat, înăutru neaflându-se alimente, ci bucăți de oase, păr, paie, iarbă verde. Organele interne erau sărace, iar țesutul din jurul lor atrofiat.

Descrierea pe care ne-a lăsat-o medicul Petre C. Mihail despre situația acestor prizonieri este pilduitoare: „Așa spectacol înfiorător n-am mai văzut vreodată și nici în închipuirea cea mai bolnavă nu se poate concepe. Era un grup lugubru de schelete; acoperiți cu pielea ca un pergament, sbârcit, negru, murdar […]; toți cu brațele în sus, stau grămadă, goi, cu spatele spre ușa pe unde intram eu, iar printre picioarele lor, deja, doi-trei morți erau călcați de ceilalți care cu brațele întinse voiau să fure un pic de căldură din soba de zid din mijlocul sălii, dar care era aproape rece. Părțile reliefate ale fiecărui om, la ei erau șterse cu desăvârșire, iar musculatura redusă toată […] Erau cu ochii supți, vineți de jur-împrejur, privirea sticloasă […], obrajii strânși lăsau gura mare deschisă cu ochii fuliginoși, rânjiți; figuri înspăimântătoare”.

Bolile i-au lovit din plin pe prizonierii slăbiți de foame, mizerie, iar apoi de munca grea. Medicamentele erau rare, chinina se obținea doar în urma aprobărilor speciale, vata și pansamentele lipseau. Congestiile pulmonare au făcut multe victime în iarna 1916-1917, tifosul exantematic a început să bântuie la începutul lunii februarie 1917, apoi s-au manifestat tuberculoza, bolile depresive, epilepsia ș.a.m.d.

Soldații internați la Ostffyasszonyfa erau folosiți la muncă în fabricile de muniții, la tăiat lemne în pădure, la liniile de cale ferate sau în agricultură. Nu doar că prizonierii erau puși la aceste munci grele, nu doar că erau hrăniți prost, dar aveau parte și de un tratament brutal, uneori erau bătuți.

Din toate aceste motive, dar mai ales din cauza alimentației insuficiente și a muncii epuizante, mortalitatea a atins cifre înspăimântătoare. La începutul anului 1917 se înregistrau zilnic 20-30 de morți. Potrivit unor surse, în lagărul de la Ostffyasszonyfa au decedat până la 30 octombrie 1917 peste 3.500 de soldați români. În total, în anii 1917-1918 s-au sfârșit acolo nu mai puțin de 4.718 prizonieri români.

În 1917, prizonierii de la Ostffyasszonyfa au început să primească ajutoare alimentare de la Crucea Roșie, inclusiv porumb, ceea ce i-a ajutat pe mulți, fizic și moral. Sub forma taxei pentru morărit, aproape o treime din porumb era reținut pentru soldații care îi păzeau pe prizonieri. Potrivit conducerii lagărului, militarii austro-ungari nu puteau fi lăsați să moară de foame. Realitatea este că foametea începuse să bântuie în rândurile populației civile din Austro-Ungaria, trupele fiind la rândul lor afectate.

Spre deosebire de lagărele de ofițeri, posibilitățile de destindere erau extrem de reduse în lagărele pentru trupa prizonieră. Nu existau cărți, ceea ce ar fi fost de folos pentru soldații care erau alfabetizați. Ziarele ofereau frânturi de informații, motiv pentru care erau așteptate. Câte un prizonier înzestrat cânta din vreun instrument muzical sau își utiliza vocea, ascultat și apreciat de camarazi.

Evadările nu au lipsit nici la Ostffyasszonyfa. Printr-un sistem eficient de alertare și urmărire, inclusiv cu implicarea civililor, recompensați pentru informațiile oferite, evadații erau prinși repede, readuși în lagăr și pedepsiți.

Încheierea păcii de la București, în mai 1918, a dus la eliberarea celor mai mulți dintre prizonierii de război români. Rămas fără „locatari”, lagărul de la Ostffyasszonyfa avea să fie desființat la sfârșitul lunii octombrie 1918. Rămâneau în urmă mormintele a circa 10.000 de prizonieri din diferite armate ale Antantei, românii reprezentând aproape jumătate din total. Cunoscut în perioada interbelică, lagărul a intrat în uitare după Al Doilea Război Mondial. Avea să fie redescoperit de români după multe decenii, la jumătatea anilor 2000.

Sub un asemenea titlu, în ziarul ieșean „Arena” din 11 aprilie 1918, sub pana directorului Alfref Hefter, apărea un interviu cu Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu, proaspeți miniștri ai Basarabiei în guvernul Marghiloman. Chiar la începutul interviului, Hefter se arăta surprins de „lipsa totală de oficialitate, sufletul deschis, cu care mi-au vorbit. Străini de toată finețea și abilitatea ce formează singurele calități ale oamenilor politici, ei nu ocolesc întrebările, răspund repede, lapidar”. Într-un mod curios, din interviu nu se poate depista care întrebări sau răspunsuri erau către/de la Ciugureanu și respectiv Inculeț, dar tocmai acest exercițiu de dialog, de completare, face captivantă relatarea acestui interviu și celelalte pe care cei doi le vor acorda presei din România.

Ziaristul le cere părerea despre numirea lui Constantin Stere în funcția de președinte al Sfatului Țării, care urma să-l înlocuiască pe Ion Inculeț, delegat ministru în guvernul român. Această decizie, care părea stranie la Iași, era explicată prin faptul că deși conservator, guvernul Marghiloman „a înțeles că în Basarabia nu poate fi trimis pentru a stabili legătura politică și sufletească cu România decât un vechi democrat revoluționar”, iar Stere era „chintesența democrației basarabene. El a crescut la școala revoluției, a trecut prin imensa suferință a Siberiei, are tăria intransigenței”. Cei doi confirmau că odată cu apariția lui Stere în Basarabia, toate elementele democratice s-au grupat în jurul său, deoarece „fiind un democrat și un revoluționar sincer, el simpatizează democrația indiferent de naționalitate”.

Cei doi miniștri erau întrebați și care sunt reformele „pe care trebuie să le realizeze România pentru ca elementele problemelor sociale să ajungă la același stadiu ca în Basarabia”? Din răspunsul lor aflăm că percepția lui Ciugureanu și Inculeț față de Unirea cu România era una în mare parte influențată de condițiile realizării acestei reîntregiri, în care Basarabia este văzută mult mai avansată din punct de vedere al transformărilor democratice: „Votul universal, descentralizarea administrativă și dezlegarea chestiunii agrare în folosul țăranilor – aceste reforme având ca tip ceea ce s-a realizat în Basarabia după revoluție. În Basarabia descentralizarea pe volosti, pe județe cu zemstve, alese prin vot universal, cu organe executive care îngrijesc de toată gospodăria. Administrația centrală nu are voie să se amestece în inițiativele și lucrările zemstvelor decât numai a controla ca ele să lucreze conform legilor”.

Un alt interviu nu mai puțin captivant al celor doi miniștri era acordat ziarului liberal „Mișcarea” din 22 aprilie 1918 și se referea la chestiunea rublei rusești. Acest interviu venea ca rezultat al faptului că printr-o decizie a consiliului de miniștri se introducea în Basarabia leul românesc, iar rubla era fixată la 1 leu și 60 bani. Cei doi miniștri explicau că „chestiunea cotării rublei izvorăște în primul loc din cauza speculațiunii ce se face cu rublele și pentru a curma această speculațiune”. Aducând lămuriri cu referință la speculă, miniștrii aduceau la cunoștință următoarea schemă: „în Ucraina marca este egalizată cu leul nostru. La noi în Basarabia, marca e cotată 75 copeici, iar leul 44 copeici. Speculații cumpărau leul românesc cu 44 copeici, pe care în Ucraina îl prefăceau în marcă, iar cu mărcile procurate din lei românești cumpărau ruble, pe care le introduceau în Basarabia. În felul acesta, toată Basarabia e umplută de ruble. Pentru a curma această speculă, guvernul basarabean a hotărât a cota la 1 leu și 60 bani”, conchideau cei doi.

Miniștri erau interogați dacă în această chestiune s-a tratat cu guvernul român, Ciugureanu și Inculeț confirmând că această decizie a Consiliului de miniștri a fost adoptată după ce chestiunea a fost tranșată de guvernul Republicii Moldovenești. Mai mult decât atât, ei susțineau că „toate chestiunile pe care le rezolvăm prin guvernul român sunt mai întâi rezolvate de noi, în Sfatul Țării și în Consiliul Directorilor”.

De o valoare istorică deosebită este interviul celor doi miniștri basarabeni în ziarul bucureștean „Lumina” (18/31 mai 1918), cu ocazia vizitei oficialilor la București. După cu informează reporterul Alex. Bodean (un pseudonim evident), convorbirea a durat cam jumătate de oră, de la 9:30 dimineața, în camera de hotel unde locuiau Inculeț și Ciugureanu. „Primul este blond, iar cel de-al doilea brun, relatează ziaristul, amândoi sunt înalți, cu umerii bine legați. Și-au făcut studiile la Petersburg și Kiev. Vorbesc românește cu un ușor accent rusesc, cu o neînsemnată greutate d. Inculeț, mai lesnicios d. Ciugureanu. Înțelegerea este deplină”.

Inculeț anunța că au venit la București (aflat la acel moment sub ocupație germană), numai pentru două zile, după asta urmând să se întoarcă în Moldova, pentru a participa la alegerile parlamentare. El personal mergea la Huși, unde și-a pus candidatura la Colegiul III, iar Ciugureanu la Iași (ambii vor deveni deputați în Parlamentul Marghiloman – n.a.). Motivul acestei vizite era „de a cunoaște și partea din țara românească ocupată”.

Fostul președinte al Sfatului Țării a fost deosebit de critic față de lucrurile văzute în România, declarând că „tare nu-mi place presa D-voastră. Presa de aici din București e mai bună decât cea de la Iași. Acolo prea se fac multe personalități, ca și cum toată țara nu înseamnă decât doi sau trei oameni. Nu e bine așa, în Rusia nu era așa...presa vorbea altfel și nu se scobora la personalități”.

În continuare, Inculeț critica și sistemul de administrație românesc: „Prea e totul centralizat aici. La noi, volostele, cum ar fi la D-voastră plășile, adică o adunare de mai multe comune la un loc, au o viață cu totul independentă. Ei își aleg deputații lor pe baza votului obștesc și au o viață de sine stătătoare...mai bine știe fiecare ce-l doare”.

Cu referire la reforma agrară, ministrul basarabean spune că aceasta a fost „cea dintâi grijă a guvernului basarabean, a Sfatului Țării”. Acest fapt a reușit pe deplin în Basarabia, „astăzi s-a arat și s-a semănat în Basarabia mai mult chiar ca în timpurile normale... până și poienile din păduri au fost lucrate”. Spre a aduce la bun sfârșit reforma, Inculeț anunța că s-au înființat așa-numitele „comitete de pământ” din care făceau parte cinci țărani, judecătorul și un reprezentant al marilor proprietari. „Rostul acestor comitete era să împartă pământul după puterile fiecăruia. Țăranul care spunea că poate să lucreze atâta cantitate de pământ era cercetat și dacă din cercetările ce se făceau reieșea că poate, în adevăr, i se da cât cerea. La fel s-a procedat și cu marele proprietar, căruia i s-a lăsat atâta cât putea să lucreze. În chipul acesta s-a dat pământ țăranilor”. Inculeț a mai declarat că la intrarea în Basarabia, armatele române s-au purtat „ca într-o țară ocupată, dar s-au luat măsuri și ofițerii care s-au făcut vinovați de fapte grave au fost pedepsiți”.

Cu ocazia aceleași vizite la București, cei doi miniștri basarabeni au fost intervievați de ziarul „Steagul” (nr. 24 din 19 mai/1 iunie 1918, a consemnat Mitache-Vârtej). Anunțând că este prima vizită a miniștrilor basarabeni în capitala României, ziaristul compartimenta interviul în câteva teme: despre București; despre Pacea cu Puterile Centrale; despre Unire; despre starea economică și financiară a Basarabiei; despre starea culturală; despre administrație și justiție.

Cunoscuți cu marile centre rusești, ambii miniștri au fost impresionați de București, pe care-l considerau „un oraș cu totul european. Pretutindeni am fost întâmpinați cu acea căldură și simpatie specific românească – care dovedesc că frații, oricât ar fi fost de înstrăinați prin vitregia vremurilor, tot frați rămân”.

Cu referire la pacea de la București, cei doi declarau că „pacea încheiată de România cu Puterile Centrale nu a făcut impresie în Basarabia, deoarece majoritatea populațiunii nu-și dă seama de importanța actului iscălit la București, prin faptul că Basarabia n-a suferit de pe urmele războiului atâta cât a suferit România”.

În ceea ce privește Unirea Basarabiei cu România, s-a declarat că „elementele noastre naționale au pregătit încă de sub regimul țarist terenul acestui însemnat act istoric”. Majoritatea poporului, țărănimea basarabeană, era pentru unirea cu România, iar „noi a trebuit să luptăm contra revoluționarilor, pe care i-a supărat unirea noastră, deoarece acești revoluționari ruși sunt centraliști, adică doresc o Rusie Mare democratică și vor să aibă și Basarabia sub ei”.

Cu referință la situația economică a Basarabiei, cei doi miniștri basarabeni explicau, ca și în interviul precedent, esența reformei agrare, felul cum aceasta a fost realizată de Sfatul Țării și guvernul RDM. Aceștia recunoșteau starea financiară dificilă a provinciei, „din cauza că nimeni, în timp de război, n-a plătit niciun impozit... deși avem de toate pentru o bună alimentație, viața este foarte scumpa, mai scumpă chiar decât la București. Cauza este deprecierea crescândă a rublei, pe care credem că în curând vom înlocui-o total cu leul românesc”.

Din punct de vedere cultural era recunoscută înapoierea provinciei: „Pe când toate naționalitățile din Basarabia au avut școli în limba lor, nouă, moldovenilor, nu ne-a fost îngăduit acest lucru”. Abia acum se începea o renaștere culturală, înființându-se școli primare, secundare și profesionale, în care cursurile se predau în limba românească.

În încheiere, cei doi miniștri exprimau speranța că „d. Marghiloman va aduce o descentralizare administrativă în România, fapt îndeplinit la noi în Basarabia. Păcatul României a fost tocmai această centralizare administrativă... la noi funcționarii sunt aleși prin votul obștesc. La fiecare instituție se aleg funcționarii de care se simte nevoia. Dreptul la vot îl au și femeile”.

Ciugureanu și Inculeț credeau că unificarea din punct de vedere administrativ și judiciar se va face atunci când deputații basarabeni (estimați la circa 100), vor intra în Constituanta României. Ei recunoșteau că Basarabia se mai conducea după legile rusești și salutau strămutarea Curții de Apel din Constanța la Chișinău, pe care-l vedeau ca un pas spre unificarea judiciară. La fel și faptul că limba oficială în justiție era limba română.