1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Dificultățile procesului de integrare și criticile aduse guvernării românești pentru faptul cum a procedat inițial la administrarea Basarabiei, nu trebuie să lase impresia unei lipse de capacități sau, și mai rău, a unor intenții „malefice” din partea clasei politice din Vechiul Regat. Din contra, existau mai multe evidențe ale entuziasmului și dorinței de a realiza reintegrarea cât mai rapid și mai puțin dureros, iar prezența militară și administrativă românească etala în general atitudini de înțelegere a realităților din această provincie.

Doar că dincolo de menționarea aspectelor descrise anterior, care complicau procesul de administrare și depășirea moștenirii țariste, pentru Basarabia și România au fost timpuri extraordinar de dificile, care și-au pus amprenta definitiv asupra evoluției acestora în perioada interbelică.

Alungarea bolșevicilor peste Nistru n-a rezolvat problema siguranței și securității acestei provincii. Mai mult decât atât, alipirea Basarabiei la România s-a produs în momentul când Rusia era cuprinsă de lupte politice interne, invazie străină și proclamarea revoluției mondiale. Imediat după ruperea relațiilor diplomatice cu România la începutul anului 1918, a fost creat Colegiul autonom suprem al Consiliului Comisarilor Poporului din Rusia Sovietică pentru afacerile ruso-române, având menirea să se ocupe de toate chestiunile referitoare la relațiile cu România.

La 15 ianuarie 1918 Consiliul Comisarilor adoptă hotărârea cu privire la alocarea unei sume de 5 milioane ruble pentru activitatea acestui colegiu. În aceeași zi, V.I. Lenin a semnat legitimațiile pentru A. Jelezneacov, M. Braşovan şi M. Bujor, numiți de Comisariatul Poporului în calitate de comisari organizatori pentru treburile ruso-române. Sub îndrumarea acestui Colegiu, la mijlocul lunii februarie 1918, trupele sovietice, care până atunci participaseră la distrugerea Radei ucrainene și cucerirea Kievului, s-au îndreptat spre Basarabia. În acele condiții, așa cum arăta colegul Dorin Dobrincu într-o serie de publicații, România accepta tratativele cu Moscova, care au dus la acordul Averescu-Racovski din 5 martie 1918, prin care România se angaja voalat să-și retragă trupele din Basarabia. Scoaterea Ucrainei din mâinile armatelor sovietice a anulat prevederile acordului în cauză, care va fi utilizat în permanență de diplomația sovietică în justificarea pretențiilor sale asupra Basarabiei.

În condițiile când era cuprinsă în convulsiile luptelor interne, Rusia sovietică a promovat în Basarabia o activitate febrilă, răscoalele și unele acțiuni iredentiste înregistrate în provincie fiind ecoul războiului civil, revoluției mondiale și al intervenției străine în Rusia.

Fundamentul politic, social și unitar al acțiunii sovietice îl constituiau „masele revoltate”, a căror conducere era centrul preocupărilor bolșevice. De aceea, sovietele au văzut întotdeauna o interdependență între elementul militar și cel socio-politic. Ideea de bază era că revoluția nu se duce numai pe frontul militar, ci și pe cel al luptei de clasă și al luptei economice, deoarece Kremlinul a acordat în permanență primordialitate elementului politic în strategia sovietică. Fără lupte sociale, Moscova nu înțelegea revoluția, iar intervenția armatelor regulate nu trebuiau să constituie decât o consecință a cataclismului prevăzut. Aceasta a fost o politică urmată consecvent de Rusia Sovietică în vecinătăți, ea fiind valabilă și în cazul Basarabiei.

În condițiile acestei psihoze anti-bolșevice urmează să înțelegem acțiunile poliției, jandarmeriei, a siguranței și administrației militare românești, pentru care contracararea „ciumei roșii” devenise o obsesie. Atât pe parcursul anului 1918, dar și în anii următori, niciunul din județele Basarabiei nu a scăpat de acțiunile violente ale formațiunilor bolșevice și de măsurile de contracarare ale autorităților române, care au încercat din răsputeri să blocheze propaganda antiromânească și bolșevică provenită de peste Nistru. La toate acestea se adăuga faptul că spiritul anarhic și revoluționar din Basarabia, complicitatea țăranilor la deposedarea moșierilor și la actele de vandalism, impuneau o reacție promptă, iar timpurile nocive afectau capacitatea unei analize lucide și imparțiale.

Multitudinea documentelor epocii pe care le-am consultat la elaborarea tezei de doctorat privind problema Basarabiei în relațiile sovieto-române, atât din România, cât și din R. Moldova, relevă faptul că anume contracararea acțiunii subversive sovietice și a terorismului bolșevic (în primăvara anului 1918 va fi asasinat generalul Stan Poetaș, unul din conducătorii Armatei V, împușcat de un comando bolșevic în localitatea Călărășeuca, județul Soroca) a fost elementul principal care a îngreunat cursul normal al vieții civile și integrarea armonioasă a Basarabiei în statul român De aici venea și principala contradicție între elita politică basarabeană, dornică de a-și menține condițiile „autonomiei”, și clasa politică românească, axată pe ideea încadrării cât mai rapide a Basarabiei în statul român. Diversitatea etnică și socială a acestui teritoriu, particularitățile moștenirii țariste și influența bolșevică, puteau deveni elemente periculoase pentru opera de pacificare a Basarabiei și în definitiv compromite idealurile Unirii. Prin urmare, pentru conducerea statului, ai armatei și ai diplomației române controlul total asupra aparatului administrativ și asupra forțelor de ordine de pe teritoriul Basarabiei devenise scopul principal, care trebuia atins cu orice preț. În fața acestui pericol, orice inițiativă de a stabiliza suveranitatea statală asupra provinciei era absolut irelevantă și secundară.

Cea mai detaliată descriere a situației este oferită de inspectorul general al Prefecturii Poliției Chișinău, Ion Zaharia Husărescu, unul din comandații forțelor de securitate române din Basarabia. Reflecțiile sale vor fi publicate în lucrarea Mișcarea subversivă în Basarabia, apărută în anul 1925 la Chișinău. Potrivit acestuia, încă din aprilie 1918 la Chișinău se înființase un comitet revoluționar care, de la începutul activității sale, concentrase informații asupra stării de spirit a populației pe care urma să le transmită, împreună cu mai multe copii ale unor ziare române locale și/sau publicate în Vechiul Regat, la Odessa, de unde acestea erau preluate și trimise la Kiev sau Moscova.

Odată cu retragerea Puterilor Centrale din Ucraina și căderea guvernului lui Pavlo Skoropadski, serviciile de informații române consemnează din toamna anului 1918 reapariția acțiunilor antiromânești din partea unor grupuri de peste Nistru. Majoritatea acestor grupuri erau formate inițial din persoane expulzate de către administrația română peste Nistru, această practică fiind una din cele mai răspândite modalități ale autorităților române de a lupta cu elementele protestatare și contestatare. Părăsind Basarabia, acestea se vor stabili în localitățile de la marginea regiunii Herson sau în orașul Odessa, de unde în curând vor lua legătura cu diferite trupe și autorități bolșevice, pentru destabilizarea situației din provincie.

România a impus un regim tot mai rigid al controlului la Nistru și al administrației militare în provincie, asta și pentru că la frontieră, în mod special în zona Benderului (Tighina), se înregistraseră incidente repetate, iar identificarea agresorilor devenise problematică. Uneori aceștia erau reprezentați de formațiuni sau bande bolșevice, alteori trupe albgardiste, iar în unele cazuri nici nu se reușea identificarea clară a grupurilor armate responsabile pentru aceste agresiuni, care s-au intensificat la sfârșitul anului 1918 – începutul anului 1919.

Forțele care se opuneau alipirii Basarabiei la România s-au regrupat și au transformat Odessa, un punct care atrăgea dintotdeauna fugarii și cei care părăseau Basarabia, într-unul din centrele pentru propagarea activităților antiromânești către teritoriul provinciei. La Odessa și-au găsit refugiu o mare parte a celor care nu acceptaseră Unirea Basarabiei cu România, unii chiar opozanți ai acestui act din Sfatul Țării. Printre aceștia remarcăm grupul celor zece deputați din cadrul Blocului Țărănesc, condus de Vladimir Țîganko, care părăsiseră Basarabia și au lansat la Odessa o campanie antiromânească puternică, sub denumirea de „Grupul Țărănesc al Sfatului Țării”.

Alături de acest grup, în orașul de la Marea Neagră mai exista și „Comitetul pentru eliberarea Basarabiei”, condus de Alexandr Krupenski, fost mareșal al nobilimii basarabene, și Alexandr Schmidt, fost primar al Chișinăului. Potrivit serviciului român de informație, la scurt timp, are loc fuziunea acestor două comitete, care puneau bazele unei organizații denumită „Salvarea Basarabiei” sau „Liga Salvării Basarabiei”. Odessa devenea un centru de comandă al acțiunilor antiromânești, instrumentalizat în curând de puterea bolșevică.

Opera de reunificare a Basarabiei cu România a fost marcată (și în mare parte îngreunată) de incompatibilitatea inițială dintre aspirațiile basarabenilor de a-și păstra condițiile „autonomiei” și dificultatea Vechiului Regat de a accepta acest lucru, aspect peste care s-au suprapus efectele situației dezastruoase în care se aflau ambele entități ca rezultat al războiului, revoluției și anarhiei. Documentele timpului ne confirmă acest fapt, în special cele ale Biroului de informații al Comisariatului General, care constatau că instituirea funcției de guvernator al Basarabiei era văzută de o parte a populației drept „violare a actului de alipire și tentativă de lichidare a libertăților poporului basarabean, câștigate prin revoluția rusească” și „introducere a vechiului sistem românesc de oprimare a păturii de jos și înăbușire a democrației”.

Guvernarea lui Văitoianu a avut de îndeplinit mai multe sarcini, descrise și în articolul anterior, dar, sintetizând-le, se poate spune că ea era prinsă între dorința sinceră de a vedea Basarabia funcționând după tiparele românești și capacitățile reduse de a înfrunta reminiscențele moștenirii țariste. Un exemplu relevant din acest punct de vedere era problema legislației, care funcționa în trei sisteme diferite. În județele Lăpușna, Bălți, Orhei, Tighina, Soroca și Hotin erau aplicate în același timp legile rusești și o serie de norme care nu erau mereu clare, dar, în general, erau alcătuite pe baza tradiției juridice bizantine. La Cetatea Albă (Akkerman) se foloseau doar legile rusești, iar la Ismail și Cahul doar cele românești. În mai multe tribunale erau încă aplicate legile rusești care fuseseră, în câteva locuri traduse în limba română . Pe acest fundal, în vara anului 1918, a intervenit un protest al ofițerilor români detașați în Basarabia, revoltați de ritmul extrem de lent în care se făcea trecerea la sistemul judiciar român. În mod special de aceste critici era vizat Vespasian Erbiceanu, consilierul Curții de Apel, pentru atitudinea extrem de binevoitoare cu instanțele colaboratorilor săi basarabeni, fără a lua în considerare prestigiul scăzut al statului român, în urma unui astfel de comportament.

Una din problemele cele mai complicate ale noi administrații o constituia relațiile dintre țărani și marii proprietari, despre vom vorbi într-un compartiment dedicat complicațiilor problemei agrare. Odată cu intrarea armatelor române în Basarabia la începutul anului 1918 au fost semnalate mai multe încercări ale marilor proprietari de implicare a acesteia în restabilirea proprietăților preluate de țărani și pedepsirea acestora. Aceste încercări vor fi contracarate prin ordinul generalului Prezan, Șeful Cartierului General, care cerea expres abținerea armatei de la implicarea în astfel de acțiuni. După Unire însă, au fost semnalate mai multe cazuri în care trupele române îi forțau pe țărani să satisfacă pretențiile, adeseori exagerate, ale moșierilor locali. Despre acest fenomen s-a discutat încins în ședința Sfatului Țării din 2 mai 1918, când un grup de deputați, sesizați de mai multe plângeri, se vor deplasa prin mai multe sate basarabene. Astfel, deputatul Dumitru Gropa relata că în satul Văscăuți, județul Soroca, moșierul Caterinici a forțat țăranii, cu ajutorul căpitanului Stanopulo din Regimentul 7 Călărași, la plata unei contribuții de 60 mii de ruble, dar țăranii, sărăciți, nu au putut strânge decât 11 mii. Într-un alt caz, deputatul Gheorghe Brinici arăta că în volostea Zăbriceni, moșierul locului, folosindu-se de un escadron de cavalerie, a înconjurat satul și i-a bătut crunt pe săteni, pentru că aceștia i-au distrus conacul în perioada când Basarabia era cuprinsă de anarhie. Deputatul Timofei Silistrari povestea că a văzut cu ochii proprii cum în unele sate din sudul Basarabiei, moșierii, susținuți de trupe, pretindeau țăranilor sume mari pentru a le permite să-și adape vitele la iazurile cuprinse în raza moșiilor, mulți dintre aceștia, neavând bani, își vedeau vitele cum cădeau din picioare. În una din localități militarii români au fost apostrofați că „ați făcut Unirea cu ei (cu moșierii – n.a.) și nu cu noi (adică cu țăranii – n.a.)”.

Într-o cuvântare emoționantă, deputatul Vasile Țanțu, unul dintre cei mai importați lideri ai mișcării naționale din Basarabia, avea să spună: „Noi, cei care am realizat Unirea, nu trebuie să ne ascundem capul sub aripă, ci să privim adevărul în față. Nu trebuie să închidem ochii la ceea ce se întâmplă în țara noastră. Frații noștri nu ne înțeleg. Noi suntem bucuroși când auzim tot ce se spune frumos despre dânșii, dar când aflăm despre necazurile pe care le fac populației, avem o mare tristețe în suflet”.

Un alt cunoscător al realităților basarabene, transilvăneanul Onisifor Ghibu, director al ziarului „România Nouă”, a trimis în această perioadă mai multe note și informații guvernului român de la Iași, în care atenționa că „din nefericire, armata s-a amestecat și se amestecă încă, și acum, uneori în forme cu totul greșite, în cearta dintre proprietari și țărani, luând partea proprietarilor (boierilor), ceea ce potențează resentimentul mulțimii față de România”.

Ofițerii Biroului de Informații al Guvernatorului General, care erau permanent cu mâna pe pulsul stărilor de spirit din Basarabia, în urma discuțiilor cu populația locală consemnau că aceștia nu doreau neapărat pe „țarul sau republică, dar vrem un stăpân căruia să-i fie milă de noi și care să ne facă dreptate față de cei care ne sug sângele...iar când deznădejdea ne va împinge să ne facem singuri dreptate, atunci voi ne veți împușca, iar pe cei care se îmbogățesc din sudoarea și nenorocirea noastră îi veți apăra, pentru că țineți cu ei și nu cu noi”.

Personalitățile necunoscute ale Centenarului: Gheorghe Mare (1881-1962)

Personalitățile necunoscute ale Centenarului: Gheorghe Mare (1881-1962)

Gheorghe Mare s-a născut la 1 septembrie 1881 în comuna Slobozia Mare, județul Ismail (actualmente satul Slobozia Mare, raionul Cahul). Termină școala primară din comuna natală ca prim-elev, iar apoi, la îndemnul tatălui, își continuă studiile la o școală profesională din Reni, pe care o absolvă, de asemenea, ca prim-elev, după care intră la Școala Superioară de Viticultură, pe care a absolvit-o cu mențiune în anul 1904.

Timp de un an își face practica în Ucraina (guberniile Herson și Taurida), la cneazul Piotr Trubețkoi. Colindând cu acesta Europa, Gheorghe Mare capătă o mare experiență în cultura viței de vie. În 1906, a fost numit profesor la Școala de Agricultură din comuna Purcari, județul Cetatea Albă.

În noiembrie 1916 este trimis pe Frontul Român, la Bacău, pomenindu-se, astfel, aruncat, prin voia destinului, în vâltoarea Primului Război Mondial. Aflându-se la Roman, Gheorghe Mare, ajutat de alți confrați moldoveni, a organizat Comitetul Moldovenesc, care l-a delegat la Congresul de la Iași. Comitetul de aici l-a delegat, la rândul său, la Congresul din Chişinău (20-27 octombrie 1917). Prin deciziile sale istorice, Congresul Militarilor Moldoveni a pregătit terenul pentru faptele ce aveau să marcheze viitorul Basarabiei, punând prima piatră de temelie la constituirea Sfatului Țării.

În ședința de inaugurare a Sfatului Țării, la 21 noiembrie 1917, Gheorghe Mare a ținut un discurs îndelung aplaudat, care a fost reținut în procesul-verbal al ședinței: „Dumnezeu ne-a ajutat ca după suferințe îndelungate să ajungem ziua de astăzi, cea mai însemnată zi în istoria poporului nostru. Astăzi, domnilor deputați, puneți temelia fericirii poporului și dumneavoastră trebuie să dovediți că sunteți hotărâți să vă ocârmuiți singuri și să vă aranjați viața după dorința dumneavoastră”.

La 17-18 decembrie 1917, s-a hotărât organizarea la Tiraspol a unui Congres al Românilor transnistreni, la care Gheorghe Mare a luat parte alături de reprezentanții Sfatului Ţării: Pan Halippa, Vasile Gafencu și Anton Crihan. Avea să declare în cuvântarea sa memorabilă că „delegația de la Chişinău vă pune în mână steagul acesta; el este steagul neamului nostru. Sub umbrirea lui trăiește întregul neam moldovenesc și românesc de pretutindeni, și pentru izbânda lui luptăm cu toții în aceste vremuri”. La 27 martie 1918, votează alături de alți 85 de deputați Declarația de unire a Basarabiei cu România.

După Unire, Gheorghe Mare se întoarce la Școala de Viticultură din comuna Purcari. Foarte curând este ales în calitate de director. În 1926 este ales primar al acestei localități. În anul 1939 își întrerupe activitatea de primar ca urmare a alegerii sale în Parlamentul României.

În anul 1940 este arestat de sovietici, dar căpitanul rus Tvardovski, al cărui tată făcuse facultatea cu „inculpatul” Mare, l-a eliberat din închisoarea din Reni și l-a ajutat să treacă Prutul, împreună cu cei doi feciori: Alexei și Valeriu. A pribegit până în iulie 1941, când revine în Basarabia. În 1944 se refugiază a doua oară în Banat, de unde în 1952 este deportat în Bărăganul de răsărit. După eliberare s-a stabilit cu traiul mai aproape de baștină, la Galați, unde va deceda la 30 martie 1962

Puterea de persuasiune a statului român avea sorți de izbândă doar prin naționalizarea administrației, introducerea modelului cultural românesc, inducerea unei asumări colective a structurilor și idealurilor românești prin intermediul autorității moale a Școlii, Bisericii și Armatei. Pentru a diminua din efectele negative ale administrării cu metode și mijloace militare, s-a decis înființarea încă de la începutul lunii martie 1918, a unui serviciu de propagandă, condus de delegatul tehnic al Directoratului pentru Învățământ, D. Cădere. Unul din realizatorii acestei inițiative, C. Munteanu explica utilitatea acestei propagande prin faptul că „Basarabia dezrobită și reunită cu patria-mamă, a rămas cu sufletul total înstrăinată. Pentru consolidarea definitivă a unirii politice este nevoie urgentă de a face propagandă națională intensivă, ca să se facă și unirea sufletească între frați”.

În această activitate au fost atrași atât fruntașii mișcării de emancipare națională din Basarabia (Halippa, Țanțu, Alistar, Buzdugan, Ciobanu, Gurie Grosu), cât și personalități cu experiență și reputație de peste Prut (Nistor, Pamfilie, Culea, Ghibu, Tofan, Sadoveanu, Enescu, etc.). Propaganda culturală românească era adeseori îngreunată de „lipsa de tact a jandarmilor”, fapt care, potrivit rapoartelor Siguranței Generale a Statului ,„nu se mai potrivea cu spusele conferențiarilor”. Văitoianu era nevoit să admită că „acțiunea de propagandă începută în cursul lunii martie nu a putut da nici toate roadele așteptate, nici tot rezultatul necesar”, cerând ca această activitate să fie reluată cu mai multă insistență și cu mijloace mai consistente.

Două instituții au avut de jucat rolul de „liant spiritual” a Unirii – Biserica și Școala. La 14 iunie 1918 era publicată hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privind unirea Bisericii din Basarabia cu Biserica Română. La câteva zile, într-o înștiințare-rugăminte adresată arhimandritului Gurie Grosu de către Arthur Văitoianu se „înainta alăturatul program pentru primirea și instalarea în scaun a Episcopului Nicodim Munteanu, locțiitor al Arhiepiscopului Chișinăului și Hotinului, ca arhiepiscop al Basarabiei, rugând să binevoiți a-l aduce la cunoștință întregului cler”. Prin această decizie se puneau începuturile readucerii bisericii ortodoxe din Basarabia sub sceptrul românesc, după un secol de influență rusească, în care religia a fost unul din cele mai importante instrumente de rusificare și deznaționalizare a populației basarabene.

Pe de altă parte, în ajunul Unirii și după realizarea sa, Sfatul Țării și Consiliul Directorilor Generali, împreună cu administrația română, au organizat procesul de naționalizare a școlii, în sensul trecerii acesteia de la învățământul în limba rusă la predarea în limba română. Până la 1917 în Basarabia nu era nicio școală cu predare în limba română, iar românii, deși majoritari și băștinași cunoșteau carte doar în proporție de 10 % bărbați și 2 % femei. După 27 martie 1918 a început tipărirea manualelor în limba română și organizarea cursurilor de limbă română pentru învățători, crearea așezămintelor culturale, în care manifestările se organizau în limba română.

Dezvoltarea sistemului de școală românească, care urma să demonteze monopolul sistemului educațional rus, a fost prioritară pentru noua administrație românească. Așa cum menționa Lt. Colonelul Hristescu, directorul noului liceu militar din Chişinău „...noi luăm parte la un mare proces de naționalizare a populației native”, iar din perspectiva autorităților române politicile culturale urmau să cimenteze Unirea Basarabiei cu România.