1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Transportul aurului de la Iași la Moscova, în decembrie 1916, nu a însemnat finalul trecerii dincolo de Prut a ceea ce în epocă și după aceea s-a numit „tezaurul românesc”. Din Arhiva Ministerului Afacerilor Străine au fost evacuate în Rusia, în ianuarie 1917, 16 lăzi cu documente, iar în februarie 1917 alte 12; în total, 28 de lăzi. Acestea au ajuns la Legația României din Petrograd. Era vorba de documente esențiale pentru politica externă a statului român, mai ales cu privire la ultima jumătate de veac: independența, războaiele din 1877-1878 și 1913, problema frontierelor, chestiunea macedoneană, arhive produse de diverse legații și consulate românești.

De frica unei posibile pierderi a Moldovei, în contextul ofensivei germane pe frontul de Est, în special în zona de la nord de România, în vara anului 1917, guvernul român a decis evacuarea în Rusia a altor bunuri din tezaur. În cel de-al doilea transport aveau să fie incluse valorile din agențiile și sucursalele din Moldova ale Băncii Naționale a României, dar și fondurile altor bănci, societăți de asigurare sau întreprinderi industriale evacuate în toamna anului 1917 la Iași: Banca Marmorosch Blank, Banca Comercială Română, Banca Românească, Banca de Scont, Banca de Comerț, Creditul Rural, Creditul Urban București, Banca Generală a Țării Românești, Banca Carpați, Creditul Petrolier, Concordia, Vega etc.

Valorile entităților amintite mai sus au fost încărcate în iulie 1917 în gara Iași. Banca Națională a României trimitea în Rusia 188 de lăzi, apreciate la 1.594.336.721,09 lei aur; intrau aici aurul efectiv, titluri, depozite, active. Casa de Depuneri și Consemnațiuni și celelalte bănci aveau 1.635 (sau 1.661, informațiile nu concordă) de lăzi, în valoare declarată de 6.500.000.000 lei aur, care constau în: bilete de bancă, acțiuni, aur, argint, nichel, bijuterii, obligațiuni, depozite ale ministerelor, băncilor, Muntelui de Pietate (instituție de amanet, unde se găseau diverse obiecte prețioase), societăților comerciale și industriale. Valoarea totală: 7.500.000.000 lei aur.

Tezaurul pregătit pentru trimitere în Rusia în iulie 1917 ocupa 20 de vagoane cu valori – trei ale Băncii Naționale, șase ale Casei de Depuneri și Consemnațiuni, 11 ale celorlalte bănci și entități – și patru pentru personalul românesc de însoțire și pentru garda rusă. Plecat din Iași la 28 iulie 1917, trenul ajungea la Moscova în ziua de 3 august 1917. Lăzile Băncii Naționale au fost depozitate la Kremlin, alături de cele transportate în decembrie 1916, în vreme ce lăzile celorlalte bănci au fost duse într-o altă locație din Moscova. Toate camerele unde au fost depozitate valorile expediate de la Iași au fost sigilate atât de partea română, cât și de partea rusă.

În vagoanele expediate la Moscova în iulie-august 1917 nu s-au aflat doar lingouri, monede și titluri de valoare, ci și o parte importantă a tezaurului artistic și cultural al României. Țara era departe de a fi printre cele mai importante deținătoare de patrimoniu cultural mobil din Europa, îndeosebi în comparație cu țările mai vechi, mai așezate și mai bogate. Era însă patrimoniul ei, privind îndeosebi trecutul Moldovei și Valahiei, așadar cu atât mai important din punct de vedere identitar. Din dorința de a le feri de riscurile invaziei Centralilor, s-au strâns la Iași, capitala de război a României între noiembrie 1916-noiembrie 1918, valorile unor lăcașuri de cult, muzee, arhive, biblioteci etc. din diferite zone ale Regatului. Acestea au luat și ele drumul Răsăritului.

Ne referim la odoarele unor lăcașuri de cult din Moldova (mănăstirile Slatina, Neamț, Secu, Agapia, Văratec, Vorona, Mitropolia Moldovei, bisericile Trei Ierarhi, Golia, Barnovschi, Bărboi etc.), Oltenia și Muntenia (mănăstirile Tismana, Bistrița, Hurezi, Arnota, Govora, Cozia, Argeș, Dintr-un Lemn, Surpatele, Episcopia Râmnicului etc.). De asemenea, alte bunuri proveneau de la Administrația Casei Bisericii și de la Casa Școalelor.

Și-au trimis patrimoniul la Moscova muzee publice (Pinacoteca Statului, Primăria Bucureștiului) și private (Muzeul Grigorescu, Muzeul Kalinderu, Muzeul Simu) sau colecționari (Nicolae Bălănescu, Vasile Morțun, Constantin Angelescu, Barbu Știrbei). Muzeele și colecționarii dețineau picturi ale unor cunoscuți artiști români (Constantin Daniel Rosenthal, Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Nicolae Grigorescu, Octav Băncilă, Ștefan Luchian, Ion Andreescu etc.) sau europeni (Pieter Brueghel cel Bătrân, Raffael, Coubert, Boudin, Poussin etc.). De asemenea, au luat calea Moscovei manuscrise ale lui George Enescu, argintăria unor vechi familii, obiectele având valoare istorică și artistică.

Muzeul Național de Antichități (București) a trimis: tezaurul de Pietroasa (Cloșca cu puii de aur), tezaurul de la Turnu Măgurele, alte piese, cărți și odoare bisericești adunate în ultimele decenii din Moldova și Valahia, bijuterii antice, epitafuri etc. De la Muzeul de Antichități al Universității din Iași s-au expediat aproape 2.000 de obiecte: monede antice, medievale și moderne, obiecte preistorice, în special vase de ceramică aparținând culturii Cucuteni, obiecte din silex, statuete, peceți medievale etc.

De la Cabinetul Numismatic al Academiei Române a plecat o valoroasă colecție – aproximativ 30.000 de piese – de monede grecești, romane, venețiene, genoveze, ungurești, poloneze, moldovenești, muntenești, otomane, franceze, olandeze, ruse etc. De la Biblioteca Academiei Române au fost puse în lăzile trimise în Rusia: manuscrise slavone, româno-slavone, condici și pergamente medievale cu peceți domnești, cărți din primele două veacuri de tipar în principatele extracarpatice, sigilii, medalii.

Arhivele Statului din București au trimis la Iași, în toamna anului 1916, 27 (sau 47, sursele sunt contradictorii) de lăzi cu documente datând din secolele XIV-XIX. Inițial depuse la Arhivele Statului din Iași, în iulie 1917 ele au fost trimise la Moscova. Se regăseau mii de documente care aparținuseră mănăstirilor Neamț, Râșca, Galata (din Moldova), Radu Vodă, Tismana, Văcărești, Stavropoleos, Snagov, Cernica, Cotroceni (Valahia), Episcopiei Argeșului etc. Și de la Arhivele Statului din Iași au fost trimise circa 4.000 de documente din secolele XV-XIX. Alte lăzi duse la Moscova – 171 la număr, nu neapărat arhive – proveneau de la Ministerul Cultelor.

Zece lăzi cu documente recente, ale Direcției Siguranței Statului, Parlamentului României, Președinției Consiliului de Miniștri, Primăriei Bucureștiului și Ministerului Afacerilor Străine au fost trimise la Petrograd, adăugându-se documentelor diplomatice expediate tot acolo în ianuarie și februarie 1917. Unele lăzi cu documente aveau să fie readuse în România în toamna anului 1917, mai ales cele care aparțineau Președinției Consiliului de Miniștri și Ministerului Afacerilor Străine.

Centralizarea bunurilor culturale trimise în Rusia în iulie 1917 s-a făcut de către Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice. Responsabil de însoțirea acestora în drumul spre Moscova fusese desemnat istoricul Alexandru Lapedatu. Spre deosebire de aurul și valorile băncilor sau de colecția numismatică a Academiei Române, pentru ceea ce au trimis Arhivele Statului, Academia Română, Ministerul Afacerilor Străine, muzeele publice sau private și colecționarii particulari ș.a.m.d. nu existau evidențe exacte, deși se aflau acolo hrisoave ale domnilor moldoveni și munteni, condici, cronici, documente diplomatice, cărți unicat, respectiv obiecte de artă antică și medievală sau tablouri valoroase ș.a.m.d.

În trei articole consecutive, Dorin Dobrincu a relevat contextul și motivația intrării trupelor române în Basarabia la începutul anului 1918, prezentând argumentația României și Puterilor Aliate, dar și desfășurarea operațiunii în sine. Ce doresc să aduc în continuarea acestei teme, este percepția populației din Basarabia față de acest eveniment și modul în care s-a schimbat atitudinea față de români și de România.

În mitologia sovietică legată de venirea armatelor române, pedalată uneori și de moldoveniștii „stataliști” de după independență, inclusiv mai recent de Igor Dodon, există mai multe acuze aduse statului român și puterilor aliate. În special se invocă fapte de genul că: 1) în timpul operațiunii au existat abuzuri și execuții; 2) intrarea n-a fost dorită de puterea de la Chișinău, existând chiar cererea de retragere a acestor trupe din Basarabia; 3) trupele moldovenești au opus rezistența armatelor române, fiind atestate mai multe momente ale ciocnirilor dintre cele două părți; 4) populația locală a primit cu ostilitate armatele române; 5) intrarea trupelor a fost promisă drept provizorie atât de români, cât și de aliați, dar a condus la suprimarea Republicii Democratice Moldovenești și la anexarea Basarabiei la România, etc.

Multe dintre aceste acuze încă mai persistă în memoria istorică a unor segmente sociale din R. Moldova, în special a celor cu vederi anti-românești. Unele dintre ele au fost explicate în prezentările pe care le-am avut până acum, altele urmează să le explicăm pe parcursul elaborării blogului.

Ce trebuie să înțeleagă în primul rând cei care ne citesc este faptul, pe care l-am invocat și anterior, că nu atitudinile naționale sau străine din Basarabia, favorabile sau nu intrării trupelor române acolo în ianuarie 1918, ci dezagregarea Imperiului Rus, anarhia locală și necesitatea absolută a aliaților occidentali de a menține frontul româno-rus, de a-i asigura spatele, aprovizionarea, comunicațiile, retragerea, au fost cele care l-au determinat pe generalul Șcerbaciov, din cauza lipsei de organizare a armatei ruse, să ceară guvernului român trimiterea armatei române în Basarabia.

Acest lucru se desprinde clar din ordinul ministrului de război al României, care cerea Armatei „să respingă peste Nistru bandele ruse care ar încerca să treacă în Basarabia, să asigure ordinea și regulata circulație pe căile ferate, să se facă ordine în tot ținutul Basarabiei, punându-se viața și avutul locuitorilor la adăpostul jafurilor și crimelor”. Armatei i se cerea să distrugă toate focarele de agitație existente în Basarabia, să treacă peste Nistru sub escortă toți soldații ruși dezertori „care rătăcesc prin sate și sunt organizați în bande cu scopul de a jefui și răzvrăti pe locuitori”.

Cele patru divizii românești au desfășurat campania de pacificare a Basarabiei timp de aproximativ cincizeci de zile, între 10/23 ianuarie și 27/12 martie 1918, pe parcursul căreia au fost omorâți trei ofițeri și 122 soldați români, alți 12 ofițeri și 309 ostași fiind răniți. Conform formulărilor comandamentului, armata română „era în stare de război cu bolșevicii” și urma să aplice față de persoanele implicate în acțiuni inamicale României legile militare pentru timp de război, inclusiv pedeapsa capitală. Din aceste motive au fost arestați de autoritățile militare române deputații Cataros, Panțâr, Grinfeld, Rudiev și Litvinov, dați dispăruți ulterior, dar probabil executați de armata română pentru complicitate la organizarea rezistenței bolșevice și atitudini antiromânești. Acest fapt, dar și altele, va fi ulterior invocat în pledoaria anti-românească a emigrației ruse la Conferința de Pace de la Paris din 1919, dar circumstanțele timpului, marcate de violența războiului și realpolitik au determinat aliații să accepte argumentația delegației române privind raționamentele de pacificare a Basarabiei.

Din Culisele Centenarului: Ion Pelivan despre intrarea armatelor române în Chișinău

La 13 ianuarie 1918, după ora 3, ni s-a pus la dispoziție de la Iași un automobil, în care am luat loc cu maiorul Adam și colonelul Ionescu, o camionetă în care s-a suit Buzdugan, Crihan, Buruiană, Țanțu și Gafencu (deputați în Sfatul Țării – n.a.). Pe măsură ce automobilele înaintau, se vedea pe drumurile ce duceau spre Chișinău cum înaintau batalioanele române.

La ora 5, între amurg, ne-am apropiat de bariera Sculeni. Aici s-a dat ordin armatei să intre în oraș, cu muzica în frunte. O scenă ce nu o pot uita: marginile șoselei Sculeni erau ticsite cu lume, un ofițer rus a căzut în genunchi în fața armatei cu mâinile ridicate în semn de rugăciune, căznindu-se, într-o moldovenească stricată, să mulțumească, că a venit armata română să-i scape de bolșevici.

Tot drumul din șoseaua Sculeni, Nicolaevskaia, Șmidskaia, până la strada Alexandrovskaia (actualmente bul. Ștefan cel Mare – n.a.) și spre gară, trotuarele erau ticsite de lume: femei, copii, bătrâni, soldați, civili – cu toții ieșiseră să vadă. În automobile și trăsuri care staționau, cocoane și domni, într-o stare de grozavă emoție, strigau: „Trăiască România”, „Trăiască Republica”.

Aici întreg cortegiul s-a oprit, deoarece cavaleria ce intrase în oraș prin șoseaua Hâncești ajunsese, în același timp din direcția contrarie cu str. Alexandrovskaia. De aici, armata a luat drumul spre gară, unde s-a instalat comandamentul român și paza română. Intrarea armatei române în Chișinău, pentru noi moldovenii, pentru mișcarea noastră națională a fost o eră mare.

Al doilea lucru important, care trebuie înțeles cu referință la Basarabia, este legat de mutațiile produse în mentalitatea populației locale în timpul Primului Război Mondial, mutații determinate de căderea unei lumi în care trăia de peste un secol: dispariția țarismului, guvernul provizoriu, sovietele, apariția mișcării de renaștere națională, Sfatul Țării, lovitura de stat bolșevică, proclamarea Republicii Democratice Moldovenești, haosul anarhiei și căutarea soluțiilor de supraviețuire. Să ne imaginăm contextul de propagandă anti-românească la început de război (1914-1916), când se credea că România va lupta împotriva Rusiei, iar țăranilor li se insufla că ei sunt de alt neam – moldoveni și nu români, că românii venind aici le vor lua pământurile, vor întroduce vechiul sistem boieresc; evreilor li se denunța antisemitismul românesc; iar marii proprietari, funcționarii și coloniștii străini, erau loiali și solidari în jurul tronului și a imperiului. Apoi brusc, din anul 1916, România devine aliat, iar majoritatea românească din Basarabia se organizează politic, își crează parlament și armate, proclamă republica și tinde spre apropierea de România, pledează cauza intrării trupelor române pentru aducerea liniștei și siguranței.

Pe acest fundal se produc metamorfozări sociale și

poltice greu de imaginat în alte circumstanțe. Marii proprietari, negustorii, burghezimea din orașe, erau atât de dornici de ordine și de siguranță, încât au fost bucuroși să se supună cu orice sacrificii (inclusiv acceptarea unei largi reforme agrare), oricui care ar fi adus ordinea și liniștea, numai să scape de bolșevism. Încă din vara anului 1917, reprezentanții acestor categorii au fost la Iași, au vizitat diverse personalități politice românești, le-au expus fatalitatea evoluției anarhiei din Rusia și Basarabia și au cerut ajutor armat pentru stabilirea ordinei.

Cu cât această anarhie creștea, cu atât se mărea numărul celor care cereau la Iași ajutor militar. Asasinarea de către diferite bande a lui Cveatcovski, Ducatoni, Mihalaș, Marabute, Zezin-Creazcov în ținutul Orheiului, a lui Butmi de Catzman în ținutul Sorocii, a lui Bantaș, Roset, Anuș în ținutul Bălți, a lui Băluței în ținutul Bender, a lui Mihai Razu în ținutul Chișinăului, toți oameni de afaceri prosperi, negustori și latifundiari, a determinat o schimbare profundă de atitudine.

Momentul culminant al acestei pledoarii pro-românești a fost la începutul anului 1918, când Pantelimon Sinadino, unul din cei mai bogați oameni ai Basarabiei și fost primar al Chișinăului, în fruntea unei delegații de latifundiari basarabeni, se întâlnește la Iași cu regele Ferdinand. În cadrul întâlnirii, conștientizând pericolul bolșevic pentru ei și pentru Basarabia, membri delegației se declară susținători ai unirii Basarabiei cu România, cu condiția de a le fi salvate și garantate proprietățile de către Guvernul Român.

Mai conștiente și mai bogate, minoritățile naționale simțeau mai intens interesul pentru restabilirea ordinii și siguranței și nu aveau niciun scrupul față de statul rus, care nu mai era capabil să le garanteze viața și liniștea. Prin urmare, este explicabilă atitudinea reprezentanților germanilor, grecilor, bulgarilor, evreilor sau ucrainenilor în Sfatul Țării, care au votat la inițiativa Blocului Moldovenesc, pentru introducerea armatei române.

Intrarea armatelor române în haosul împrejurărilor de la sfârșitul anului 1917-începutul anului 1918 a fost primită de masele populației locale cu multă simpatie, în mod calm și liniștit. Masa mare țărănească, cu adânc sentiment de proprietate individuală, invadată de numeroși dezertori și bandiți, care după ce prădaseră și jefuiseră pe marii proprietari, s-au apucat să atace gospodăriile țăranilor, nu avea motive să fie ostilă venirii armatelor române. „Marii proprietari și orășenii, moldovenii gospodari, ne arată Petre Cazacu, erau încântați de această întâmplare fericită, care promitea să le salveze viața și averea. Mulți regretă și astăzi că această intrare s-ar fi făcut prea târziu pentru salvarea completă a intereselor lor”.

Pentru a calma spiritele și a nu genera resentimente, proclamația statului român emisă de generalul Prezan constata faptul că „Sfatul Țării moldovenești, prin comandamentul militar rusesc, ne-a cerut să trecem Prutul și de îndată ce ordinea și liniștea se vor restabili, soldații români se vor întoarce acasă”. La solicitarea Consiliului Directorilor Generali, ambasadorul Franței în România, Saint-Aulaire, va oferi în numele tuturor Aliaților garanții că introducerea armatei române era o acțiune militară în exclusivitate, în scopul asigurării funcționării normale a frontului rus-român. „Introducerea trupelor române, se arăta în nota sa, nu putea avea nicio influență asupra situației interne politice a țării în prezent, cât și asupra viitorului politic al Basarabiei”. Curând însă, evoluția militară și politică din spațiul rus, dar și schimbările politice de la Chișinău, vor schimba această optică.