1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Mulți oficiali, memorialiști ori istorici s-au întrebat în anii și deceniile următoare dacă decizia de trimitere a atâtor bunuri de valoare, care erau importante pentru economie și de neînlocuit în patrimoniul României, a fost una care putea fi evitată. Chiar în toiul evenimentelor unii români și-au exprimat rezervele cu privire la o asemenea perspectivă. Însă într-o conjunctură marcată de presiunea evenimentelor, de teama că Puterile Centrale aveau să ocupe și Moldova, a prevalat ideea de a trimite tezaurul în Rusia. Hotărârea a fost luată de guvernanții români. În plus, guvernul rus a garantat siguranța bunurile depuse spre păstrare pe teritoriul său.

Răsturnările politice succesive din Rusia anului 1917, mai ales cele provocate de lovitura de stat bolșevică, au pus în pericol alianțele geostrategice și relațiile bilaterale, iar nesiguranța a devenit o realitate cotidiană. După octombrie/noiembrie 1917, tezaurul românesc încăpuse practic în mâinile unui grup care nu recunoștea convenții, pentru care înțelegerile încheiate anterior de statul rus contau prea puțin sau deloc. În primii ani de după preluarea puterii – marcați de război civil, atrocități, foamete, ulterior de reconstrucție și inginerie socială – bolșevicii au fost mereu atenți la ceea ce se întâmpla cu aurul aflat în teritoriul pe care îl controlau, indiferent de proveniența lui.

Atenția românilor față de aurul lor nu a fost mai puțin evidentă după ce îl depuseseră la Moscova. În anii 1920 circulau frânturi de informații și zvonuri că sovieticii plăteau (și) cu părți din tezaurul românesc – de aur era vorba, în special de monede – achiziția unor bunuri importante pentru politica de refacere și de industrializare a URSS. Sau că aurul românesc era utilizat pentru susținerea mișcării comuniste în sud-estul Europei, inclusiv în România.

De-a lungul anilor ’20 între Rusia sovietică/URSS și România au avut loc convorbiri în diferite locuri: Copenhaga, Londra, Viena, Varșovia, Riga etc., însă relațiile diplomatice între cele două părți aveau să se reia abia în 1934. Chestiunea Basarabiei era esențială în raporturile dintre cele două state. Importantă rămânea însă și problema tezaurului. Prin anumite canale de comunicare, sovieticii le-au transmis românilor că erau dispuși să facă un târg: cei din urmă să renunțe la Basarabia în schimbul restituirii tezaurului. Oficialitățile române au refuzat „oferta”.

Cel mai probabil din motive de imagine, guvernul sovietic a restituit României, în iunie 1935, o parte a tezaurului. Erau documente istorice, documente de proprietate, hărți cadastrale, cărți, registre contabile ale unor bănci și o sumă mică de lei românești tipăriți în 1917 – toate puse în 1.443 de lăzi –, transportate cu trenul de la Moscova la Odesa, iar de acolo cu vaporul la Constanța, de unde au fost urcate în 17 vagoane și expediate la București.

Aurul românesc și operele de artă nu s-au regăsit în lăzile reîntoarse în 1935. Probabil tot din motive propagandistice, sovieticii au predat românilor, odată cu partea de tezaur amintită mai sus, și osemintele lui Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei care își găsise refugiul în Rusia în 1711, după înfrângerea de la Stănilești, și nu mai apucase să-și revadă țara. Aflate într-o criptă dintr-o biserică moscovită pe care o ridicase Cantemir, dar care a fost dezafectată la începutul anilor 1930 pentru a face loc unei linii de metrou, rămășițele pământești ale fostului domn au fost aduse în România tot în iunie 1935 și reînhumate la Iași, în biserica Trei Ierarhi.

Începerea războiului cu Uniunea Sovietică, în iunie 1941, a trezit speranțe în cercurile guvernamentale din România că prin zdrobirea vecinului de la Răsărit se vor putea recăpăta nu doar teritoriile cedate fără luptă în vara anului 1940, Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța, ci și tezaurul trimis acolo în timpul precedentului conflict. Sub coordonarea directă a Ministerului Educației Naționale, Cultelor și Artelor s-au revăzut inventarele existente, s-a încercat completarea lor și evaluarea bunurilor din punct de vedere financiar. Până ce diviziile românești aveau să defileze prin Moscova, autoritățile române au procedat la identificarea, confiscarea și aducerea a numeroase bunuri de artă din teritoriile ocupate la est de Nistru, îndeosebi de la Odesa. Legitimități se inventau cu ușurință, furnizate de istorici pentru care profesia aluneca ușor în propagandă, de universitari și academicieni care se dovedeau în primul rând niște slujbași obedienți. Nu doar tramvaiele de la Odesa au ajuns pe străzile din Craiova sau utilajele industriale în fabricile din România, ci și cărți, documente vechi sau opera de artă au fost duse în depozitele Academiei Române, la Arhivele Statului ori în alte locuri. Războiul nu a decurs așa cum sperau românii, cea care a câștigat în cele din urmă a fost Armata Roșie. Ocupată, aflată la discreția Kremlinului, România a trebuit să restituite tot ceea ce preluase nu doar de la est de Nistru, ci și ceea ce evacuase din Basarabia și nordul Bucovinei, dar și arhive care aparțineau unor instituții centrale ale statului român. De asemenea, au fost plătite uriașe despăgubiri de război. Ca justificare pentru atitudinea lor la vest de Prut, sovieticii invocau mereu comportamentul militarilor și oficialilor români în Răsărit. Iar peste toate, țara a fost comunizată pentru aproape jumătate de veac.

După moartea lui Stalin, în circumstanțele distanțării lui Hrușciov de crimele predecesorului său, la care, de altfel, măcar în parte fusese părtaș, s-a vorbit iarăși despre tezaurul României. Pentru a-și arăta „generozitatea” față de fratele mai mic, sovieticii au restituit în august 1956 încă o parte din ceea ce încăpea în spatele formulei tezaur istoric și artistic, descoperit „întâmplător” la Kremlin. Erau 39.320 de piese, în care intrau tezaurul de la Pietroasa, o colecție de monede și medalii de peste 35.000 de piese, 1.350 de tablouri, gravuri și desene, peste 150 de icoane vechi, sute de odăjdii și veșminte bisericești, cădelnițe de aur și argint, mitre, cruci, candele etc. Evenimentul a fost exploatat propagandistic de cele două părți. După organizarea unei expoziții la Moscova, o delegație românească s-a deplasat acolo pentru a prelua obiectele și a le readuce în țară (ceea ce s-a făcut cu două trenuri). O altă expoziție s-a organizat la București, la care au ajuns toate mărimile zilei, dar și un public numeros, care știa măcar câte ceva despre tezaur din discuțiile private. Însă despre aurul românesc – al Băncii Naționale și al celorlalte bănci –, dat spre păstrare rușilor în 1916-1917, nu se vorbea în public.

Nicolae Ceaușescu a deschis subiectul tezaurului la scurtă vreme după preluarea puterii, în timpul unei întâlniri oficiale cu Leonid Brejnev, în septembrie 1965. Dar fără niciun rezultat.

Chestiunea a devenit una de interes public în România după 1989, când, în condițiile unei societăți deschise, s-a putut discuta liber, deși nu întotdeauna documentat, despre circumstanțele trimiterii tezaurului în Rusia, despre ceea ce se restituise în deceniile precedente, ceea ce mai era de primit – în primul rând aurul, dar și patrimoniul cultural și istoric –, importanța rezolvării acestui diferend între români și ruși atât din punct de vedere istoric, cât și juridic. În 2003 s-a constituit chiar o comisie formată din istorici români și ruși pentru a investiga subiectul. În vreme ce românii erau interesați de tezaur, unii dintre ruși aduceau în discuție și alte dosare privind complicata relație bilaterală în secolul XX. Când partea română invoca necesitatea restituirii tezaurului, făcând trimitere la înțelegerea scrisă între două state aliate, partea rusă reamintea de bunurile lăsate de trupele ruse în Moldova în 1917-1918 și preluate de români, de ocuparea Basarabiei în perioada interbelică, de invadarea URSS de către România în 1941 și de distrugerile provocate de trupele române în Răsărit, de faptul că nu s-ar fi plătit despăgubiri de război. Fără îndoială, toate acestea evidențiază perspectivele diferite asupra unui trecut incomod, insuficient cercetat și asumat, marcat de un amestec inflamabil de istorie și memorie.

Grupuri politice diverse, nomenclaturi și oligarhii s-au tot perindat la conducerea Rusiei și României în secolul XX, dar tezaurul nu a fost restituit poporului român, așa cum declarase ritos guvernul bolșevic în ianuarie 1918. Dincolo de revoluții, războaie, schimbări de regim politic în Rusia sau România, retrasarea granițelor ș.a.m.d., chestiunea tezaurului românesc rămâne un subiect deschis, reluat cu ocazia convorbirilor bilaterale. Însă fără efect. Există o mare probabilitate ca astfel să și rămână această chestiune: o discuție între două părți care nu doar că vorbesc limbi deosebite, ci percep diferit ce înseamnă respectarea unei înțelegeri între doi actori statali, indiferent de realitățile interne.

***

Din perspectivă românească, informații numeroase despre Tezaurul României de la Moscova există în documente păstrate în Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Arhivele Naționale Istorice Centrale, dar și în presa timpului, în memorii și în mai multe lucrări apărute de-a lungul unui veac.

Dintre lucrările reconstitutive o amintesc pe cea dintâi apărută pe acest subiect: Mihail Gr. Romașcanu, Tezaurul Români de la Moscova, București, Cartea Românească, 1934, și pe cea din urmă: Marian Voicu, Tezaurul României la Moscova. Inventarul unei istorii de o sută de ani, București, Editura Humanitas, 2016. Probabil cele mai dense informații directe privind trimiterea celui de-al doilea transport al tezaurului românesc în Rusia, în iulie-august 1917, se regăsesc în Jurnalul de la Moscova al lui Alexandru Lapedatu, text inclus în volumul Amintiri, Cluj-Napoca, Editura Albastră, 2015.

Încheiem blocul de reflecții asupra perioadei dintre 2 decembrie 1917 și 24 ianuarie 1918, cu o analiză asupra consecințelor politice ale intrării armatelor române în Basarabia, soldată cu instituirea celui de-al doilea „guvern” moldovenesc în frunte cu Daniel Ciugureanu și proclamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești.

Din culisele Centenarului: Cuvântarea lui D. Ciugureanu la învestirea sa în funcția de Director General al Republicii Democratice Moldovenești

Din culisele Centenarului:

Cuvântarea lui D. Ciugureanu la învestirea sa în funcția de Director General al Republicii Democratice Moldovenești

„Cetățeni și deputați,

Mă urc la acestă catedră pentru prima oară și cu un sentiment apăsător. În jurul crizei directoriale a fost atâta luptă, că asupra mea a produs o mare durere. În alte condiții n-ași fi primit acest post la care m-ați ales. Dar acum momentul este hotărâtor.

Probabil parlamentul se interesează de orientarea mea. Din momentul când am început să cuget și să mă formez în sens politic, aparțin socialismului revoluționar. Am petrecut anii în Rusia și acolo mi-am făcut studiile, legăturile cu dânsa nu le-am întrerupt. Noi toți ne-am educat prin clasicii ruși, pe care îi prețuim și prin urmare avem o singură orientare rusească. Dar se poate acum vorbi de o orientare rusească? E dureros de a spune, dar este fapt – Rusia nu există, ea se descompune și procesul acesta merge tot mai adânc. Acum mi se pare posibilă o singură orientare – basarabeană, moldovenească.

Inaine de toate chestia intrării armatelor românești. Știți ce campanie s-a dus în jurul acestei chestii și în relațiile mele viitoare cu generalul (Broșteanu – n.a.), îi voi aduce mereu aminte despre scopurile venirii armatei – paza drumurilor de fier, a depozitelor și atât. Prin urmare stăpâni asupra situației în țară vom fi noi și subliniez aceasta.

Ieri a venit armata română și a creat ordine și liniște, dar ea va sta aici cât timp va avea interes să stea, când acest interes va fi satisfăcut și ea va pleca, iar va începe anarhia. Ținând seama de aceasta, noi trebuie să reorganizăm armata, să ridicăm starea noastră economică, ca să evităm sălbătăcia populației din republica moldovenească.

Nu este timp de certuri, suntem pe marginea prăpastiei, faceți concesiuni, cedând în lucruri mici veți obține lucruri mari. ”

Atitudinea față de problema intrării armatelor române în Basarabia, dar mai ales pericolul bolșevizării, au scindat clasa politică moldovenească, provocând o criză politică majoră la Chișinău. Președintele Sfatului Țării I. Inculeț, Directorul General P. Erhan și Directorul de Război G. Pântea au fost învinuiți că au intrat în tratative cu bolșevicii, le-au făcut concesii, au trimis armata pe front contra românilor, au denunțat bolșevicilor pe directorii naționaliști și au anunțat demisia lor, care în realitate n-a existat. La interpelarea deputatului Codreanu, care întreba „cum s-a declarat războiu României de directorul de războiu (Pântea), care a poruncit ca armata să pornească”, Inculeț avea să declare la 13 ianuarie 1918 într-o ședință a Sfatului Țării că „Directorul de războiu cu cunoștința mea și a primului director a dat ordin părților din garnizoana moldovenească să pornească împotriva vrăjmașului real sau imaginar. A fost o greșeală”.

Criza a durat de la 13 ianuarie (ziua intrării armatei române în Chișinău) și s-a terminat la 19 ianuarie 1918 prin formarea noului cabinet de Directori, condus de D. Ciugureanu. Printr-un anumit consens al elitelor, care înțelegeau gravitatea circumstanțelor timpului în luarea acestor decizii contradictorii, nimeni dintre cei implicați în provocarea crizei n-a fost pedepsit. La 14 ianuarie 1918 Sfatul Țării accepta cu 36 voturi contra 25 demisia Consiliului Directoratelor condus de Erhan, dar acesta va putea candida la funcție încă odată, iar după ce a fost învins de Ciugureanu, va ocupa funcția de Director al Instrucțiunilor Publice în noul Directorat. I. Inculeț și-a păstrat funcția de președinte al Sfatului Țării, iar Gherman Pântea a fost primar al orașului Chișinău de trei ori în perioada interbelică (1923, 1927-1928, 1932).

Alegerile pentru funcția de Prim Director al noul guvern au scos la iveală din nou rivalitățile dintre Blocul Moldovenesc, care l-a înaintat la această funcție pe Daniel Ciugureanu, și Fracțiunea Țărănească și cea a Minorităților, care insistau asupra menținerii lui Pantelimon Erhan. După ce a câștigat alegerile în Comisia de Conciliere (7 contra 4), Daniel Ciugureanu va fi ales Prim Director în plenul Sfatului Țării cu 37 voturi „pro” și 28 „contra”, față de Erhan care a acumulat 30 „pro” și 38 „contra”. Spre deosebire de situația din noiembrie-decembrie 1917, când Blocul Moldovenesc, chiar dacă avea majoritate în Sfatul Țării, a cedat ambele funcții în stat Fracțiunii Țărăniste și a Minorităților (atât cea de președinte al Sfatului Țării, cât și cea de Prim Director), după înlăturarea pericolului bolșevic odată cu intrarea armatelor române atestăm o întărire a pozițiilor reprezentanților Blocului, care devine forța politică principală în Basarabia. Această confidență a Blocului s-a reflectat și în renunțarea la schimbarea președintelui Sfatului Țării, „mai ales că odată cu venirea armatei române, Blocul consideră chestiunea Basarabiei ca și tranșată”.

La 19 ianuarie 1918 D. Ciugureanu prezenta în fața Sfatului Țării componența, încă nedefinitivată, a Consiliului Directorilor: M. Savenco – Director al Justiției; P. Erhan – Director al Învățământului Public; V. Cristi – Director de Interne; Col. Brăiescu – Director de Război; N. Bosie – Codreanu – Director al Comunicațiilor; T. Ioncu – Director al Finanțelor și G. Podvinski – Controlor General. Mai târziu, în funcția de Director la Externe va fi numit I. Pelivan, iar funcția de Director al Agriculturii o va ocupa A. Crihan, ceea ce întărea și mai mult pozițiile Blocului Moldovenesc pe scena politică de la Chișinău.

Spre deosebire de P. Erhan, D. Ciugureanu venea în politica moldovenească de pe panta mișcării de eliberare națională, în care se angrenase încă de pe timpurile studenției. Născut la 9 decembrie 1885 în satul Șirăuți, județul Hotin, în familia preotului Alexandru şi al soţiei sale Ecaterina, Ciugureanu a făcut seminarul Teologic din Chişinău, apoi Facultatea de Medicină a Universităţii din Kiev (1913). Era unul din fondatorii Societății „Deșteptarea” din capitala Ucrainei, care pleda nu doar pentru renașterea națională a moldovenilor, dar și pentru unitatea acestora cu restul românilor, în mai 1912 fiind arestat de ohrana ţaristă pentru activitatea sa naţională de la Kiev. A activat în calitate de medic la spitalele din Vorniceni (1913), Hânceşti (1914), iar după revoluția rusă din februarie 1917 devine membru al Partidului Naţional Moldovenesc și deputat al Sfatului Țării din partea Blocului Moldovenesc. Acest fapt va juca un rol important în promovarea ideii de unitate românească, asupra căreia noul Prim Director avea intenții sincere.

În condițiile stabilității interne oferite de prezența armatelor române, problema primordială a guvernării de la Chișinău a fost legată de evenimentele din Ucraina, care la 13/26 ianuarie 1918 își proclama independența de stat. Printr-o ironie a istoriei, în două rânduri, în 1918 și 1991, detașarea Ucrainei de Rusia și URSS, despărțea automat Basarabia și R. Moldova de spațiul rus în mod fizic, geografic. La fel ca și ulterior, în anul 1991, când proclamarea independenței Ucrainei (24 august) a catalizat anunțarea independenței R. Moldova (27 august), acest gest al ucrainenilor din 1918 nu lăsa basarabenilor altă alternativă decât să-și proclame independența pentru a nu deveni obiectul unor pretenții anexioniste. În acele circumstanțe, cuvântul „independență” avea o aură și o putere mistică „fiindcă dacă respublica moldovenească va fi independentă ea nu va fi anexată”. Acest argument i-a unit pe toți, și pe cei care se temeau de anexare la Rusia și Ucraina, dar și pe cei care se temeau de unirea cu România.

Prima oară problema independenței a fost pusă în ședința comună a Sfatului Țării și a Consiliului Directorilor Generali din 15 ianuarie, când s-a aflat despre independența Ucrainei. După dezbateri indelungate, la 22 ianuarie 1918 Blocul Moldovenesc constatând că prin declarația de independență a Ucrainei, Republica Moldovenească se pomenea ruptă de Rusia, se pronunța pentru proclamarea imediată a autonomiei și independenței Republicii Populare Moldovenești. Propunerea de a face acest lucru la 24 ianuarie a venit din partea lui Ion Buzdugan, unul din liderii Blocului, care coincidea cu ziua Unirii din 1859. Prin acest gest simbolic, dar și prin adoptarea drapelului tricolor ca drapel de stat și a cântecului „Deșteaptă-te, române” ca imn național, se stabileau principiile de unitate românească ale Republicii.

Declarația de Independență, elaborată de o comisie alcătuită din 15 deputați (Erhan, Halippa, Crihan, Chiorescu, Buzdugan, Costin, Alexandri, Groppa, Starenki, Kurdinovski, Botnariuc, Dudkevici, Misirkov, von Leosh și Codreanu), proclama „Respublica Democratică Moldovenească slobodă, de sine stătătoare și neatârnată, având ea singură dreptul de a hotărî soarta în viitor”. Ea menținea atașamentul față de libertățile câștigate prin revoluție și linia de continuitate cu proclamația de la 2 decembrie 1917. Sfatul Țării și Consiliul de Miniștri erau organele de conducere supreme în stat, care urmau să convoace Adunarea Populară „care va hotărî desăvârșit rânduiala lăuntrică în țară și legăturile ei de unire cu alte țări”. Prin această formulare, constatăm o ambiguitate a caracterului de independență a Republicii, care se va reflecta curând în modul de acțiune al clasei politice de la Chișinău.

Deși la data adoptării Declarației de Independență o parte semnificativă a clasei politice moldovenești, în consens și cu anumite segmente a populației locale, pleda pentru consolidarea Republicii Moldovenești, chestiunea unirii Basarabiei cu România începea tot mai des să apară în spațiul public și cel politic. Contradiția acestei independențe ce gravita spre unire poate fi desprinsă din cuvântarea lui Ion Inculeț din timpul festivităților prilejuite de sărbătoarea Unirii de la 1859, unde într-un loc a afirmat că „moldovenii sunt frați de sânge ai românilor, o ramură a poporului român, iar popoarele uneia și aceleiași naționalități tind spre unirea într-un singur stat”, iar pe de altă parte a exprimat dorința ca România și Puterile Aliate să susțină independența Republicii Democratice Moldovenești.

Conchidem prin a contesta un alt mit al perioadei sovietice, care considera că venirea armatelor române în Basarabia a condus la anexarea provinciei la România, motiv pentru care, așa cum arăta Dorin Dobrincu, Rusia Sovietică a rupt relațiile cu statul român. În realitate, intrarea armatelor române în provincie a condus la proclamarea independenței Republicii Moldovenești, inclusiv față de România, independență care a durat timp de 62 de zile, până la 27 martie, când într-un alt context istoric, Basarabia va vota unirea cu România.