1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

După intrarea în Chișinău, la 13/26 ianuarie, trupe din Divizia 11 infanterie s-au îndreptat spre Tighina/Bender, deși inițial se avusese în vedere ocuparea orașului de către trupe ucrainene antibolșevice. La 16/29 ianuarie 1918, unitățile române erau în fața orașului. Acesta – Tighina pentru români, Bender pentru ruși – era important prin poziția sa, ca nod de comunicații, cu un pod peste Nistru; existau acolo depozite de armament și muniții, un parc de locomotive și vagoane etc. După ce au primit întăriri și în urma unor ciocniri cu trupele ruse bolșevizate, dar mai ales după un intens bombardament de artilerie, românii au ocupat orașul la 20 ianuarie/2 februarie 1918. Din documentele militare românești reiese că au fost capturate depozitele cu materiale de război, inclusiv unul de artilerie, cu 800 de tunuri, dar și material rulant însumând 60 de locomotive și 3.000 de vagoane.

Dând dovadă de un amatorism care avea să-i fie reproșat ulterior, comandantul detașamentului românesc intrat în Tighina și-a împrăștiat forțele în oraș și în localitățile din jur, a neglijat fortificarea pozițiilor la podul de peste fluviu, nu a dezarmat populația civilă neprietenoasă, unde vorbitorii de limbă rusă erau majoritari. În plus, existau informații superficiale despre efectivele inamice aflate dincolo de Nistru. Parcă invitați de această atitudine, rușii au contraatacat prin surprindere în noaptea de 22/23 ianuarie (4/5 februarie) 1918 și i-au respins pe români în afara orașului. Reacția puternică a trupelor române – întărite cu unități trimise de Diviziile 11 infanterie și 2 cavalerie – a dus la reocuparea orașului și alungarea rușilor dincolo de fluviu, la 25 ianuarie/7 februarie. Mai la nord, un detașament din Divizia 11 infanterie avea să treacă la 27 ianuarie/10 februarie 11918 peste Nistru și să ocupe temporar localitatea Dubăsari.

Potrivit ordinului primit de la Marele Cartie General, Divizia 1 cavalerie a înaintat spre Bălți, unde a avut ciocniri cu slabe detașamente rusești și moldovenești. Orașul a fost ocupat la 23 ianuarie/5 februarie 1918. Efective din această mare unitate ajungeau la Soroca la 1/14 februarie 1918. Nordul Basarabiei, cu Hotinul, a fost ocupat de trupele austro-ungare, care aveau să rămână în zonă până la sfârșitul anului 1918.

Între 18-21 ianuarie/31 ianuarie-3 februarie 1918, Divizia 2 cavalerie, care practic asigura legătura între Diviziile 11 și 13 infanterie, a dezarmat regimentele 9, 11 și 31 infanterie ruse. Potrivit ordinelor, care de altfel priveau toate diviziile românești din Basarabia, soldații ruși trebuiau trecuți dincolo de Nistru. Excepție făceau basarabenii, care erau trimiși acasă.

Importante trupe ruse se găseau încă în sudul Basarabiei, mai ales din marină, bine înarmate, având inclusiv vase de luptă și artilerie. Populația din Bugeac era amestecată, cuprinzând moldo-români, ruși, bulgari, găgăuzi, ucraineni, germani, evrei etc. Divizia 13 infanterie română a ocupat orașele Reni, Cahul și Bolgrad la 11-12/23-24 ianuarie 1918. Inițial, trupele române i-au dezarmat pe soldații ruși și pe civilii din zonă. De altfel, dezarmarea civililor a fost una dintre problemele mari căreia au trebuit să-i facă față autoritățile militare române în întreaga Basarabie. S-a ajuns însă destul de repede la ciocniri între români și ruși, înregistrate după 21 ianuarie/3 februarie 1918 în zonele Cahul, Taraclia, Bolgrad și Ismail.

Cea mai importantă luptă între români și ruși s-a dat între 27 ianuarie-3 februarie/9-16 februarie 1918 la Vâlcov, aproape de vărsarea în mare a brațului Chilia, unde se concentrase o puternică forță a marinei ruse. Localitatea nu putea fi atacată de pe uscat, fiind protejată de canale și mlaștini. Atât românii, cât și rușii aveau trupe mixte de uscat și marină, vase de luptă (monitoare, canoniere, vedete), baterii de artilerie, inclusiv grea (în cazul rușilor), în poziții fixe sau pe platforme plutitoare. După dueluri intense de artilerie, după ciocniri pe uscat și pe canalele deltei secundare a brațului Chilia, dar mai ales după interceptarea de către români a comunicațiilor terestre spre Cetatea Albă, rușii s-au retras, îmbarcați pe vase, spre Odesa și Sevastopol. Vâlcovul a fost preluat de români la 3/16 februarie 1918. După câteva săptămâni, mai precis la 23 februarie/8 martie 1918, trupele române au intrat în Cetatea Albă, de această dată fără luptă.

Potrivit unor informații, atât la Bender/Tighina, cât și la Vâlcov, de partea rușilor au luptat detașamente formate din socialiști radicali, soldați dezertori și muncitori români care ajunseseră în 1917 în sudul Rusiei. Aceștia constituiseră la Odesa un „comitet revoluționar român”, apoi un „batalion revoluționar român”.

În luptele din Basarabia, ambele părți au înregistrat pierderi: morți, răniți, prizonieri/dispăruți. Cifrele oficiale disponibile sunt contradictorii. Potrivit unei situații centralizate din aprilie 1918, trupele române ar fi înregistrat în confruntările din regiune 25 de morți, 312 răniți și 151 de dispăruți. Din alte documente militare reiese că doar în luptele de la Bender ar fi murit 141 de militari români. Dincolo de statistici, operațiunile Armatei Române în Basarabia nu au fost nicidecum un simplu marș spre Nistru. Trupele s-au confruntat cu un adversar aflat în disoluție, dar nu lipsit de reacție, iar în plus cu o populație civilă diversificată din punct de vedere etnic și în parte ostilă.

În februarie-aprilie 1918, Armata Română avea în Basarabia patru divizii: 1 cavalerie, al cărei comandament era la Bălți; 11 infanterie, cu comandamentul la Chișinău; 2 cavalerie, cu comandamentul la Cimișlia; 13 infanterie, cu comandamentul la Bolgrad. După cum am mai amintit, cele patru divizii trimise în Basarabia au fost reunite ulterior în Corpul VI Armată. Acestui comandament i-au mai fost subordonate Regimentul 5 călărași, flotila de Dunăre, trupele din Delta Dunării, două escadrile de aviație și un detașament de jandarmi rurali. Misiunea Corpului VI Armată consta în paza depozitelor Armatei Române aflate în Basarabia, asigurarea ordinii în același teritoriu, trecerea dincolo de fluviu, cu trenul sau pe jos, a soldaților ruși care se aflau în regiune sau care veneau din România, împiedicarea venirii de peste Nistru a trupelor ruse bolșevizate.

La sfârșitul lunii februarie 1918, de la nord de Soroca și până la vărsarea în liman/Marea Neagră, malul drept al Nistrului era controlat de trupele române. El avea să și rămână astfel până la 28 iunie 1940. Însă Nistrul nu a fost niciodată un fluviu de netrecut. De-a lungul întregii perioade interbelice el a fost traversat fie de grupuri înarmate – uneori extrem de puternice – trimise de regimul de la Kremlin pentru a menține o situație instabilă și a crea dificultăți administrației românești, dar și de zeci de mii de oameni care voiau să scape de regimul sovietic. Era vorba de moldoveni transnistreni și evrei, dar și de ucraineni și ruși, germani și polonezi ș.a.m.d. Unii dintre ei au rămas în Basarabia, alții au trecut la vest de Prut, mulți au plecat în Europa Occidentală sau în America de Nord.

***

Subiectul de față a fost abordat de memorialiști și istorici români încă din perioada interbelică. Chiar dacă interpretările sunt uneori discutabile, poate prea apropiate de punctul de vedere oficial, informații utile se găsesc îndeosebi în câteva sinteze sau tratări monografice: Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919, vol. II, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989 [prima ediție în 1922-1923]; Marin C. Stănescu, Armata română şi unirea Basarabiei şi Bucovinei cu România. 1917-1918, Constanţa, Editura Ex Ponto, 1999; Dumitru Seserman, Acțiunile Armatei Române în spatiul dintre Carpații Orientali și Nistru (1917-1920), București, Editura Universității Naționale de Apărare, 2004.

În articolul precedent contestam unul din miturile istoriografiei sovietice care considera că intrarea trupelor române în Basarabia a condus la ocuparea ei efectivă și la anexare, fapt care nu corespundea realității din moment ce autoritățile moldovenești de la Chișinău au decis atunci că ideea independenței este mai propice intereselor sale. Un alt mit la fel de consistent operat în perioada sovietică, intrat puternic în mentalul colectiv basarabean, este cel al „atrocităților și represiunilor” întreprinse de armata română după intrarea în provincie și intimidarea principalelor forțe politice care erau ostile ideii unirii cu România. Prin urmare, în ceea ce urmează, vă propun să urmărim aceste acțiuni ale armatei române contextual, prin prisma relatărilor timpului.

Odată cu intrarea armatelor române, la 12 ianuarie 1918, guvernul român a emis o proclamație, semnată de generalul Prezan, comandantul armatei române, la alcătuirea căreia au colaborat mai mulți fruntași basarabeni, inclusiv Ion Pelivan. Proclamația stipula că „în aceste clipe de grea cumpănă și de nestatornicie, Sfatul Țării moldovenești și-a adus aminte de noi și ne-a cerut prin Comandamentul militar rus să trecem Prutul: 1. Ca să aducem rânduială și liniște în satele și târgurile voastre, punând la adăpost viața și avutul întregului popor împotriva răufăcătorilor și 2. Ca să chezășluim transportul celor trebuincioase pentru traiul armatelor ruse și române, care fac pază la hotarele noastre, apărând prin aceasta și hotarele voastre”. Declarația de Independență a Republicii Democratice Moldovenești completa la rândul său că „toate zvonurile precum că românii au venit să ne cuprindă țara și să ne stăpânească, nu se potrivesc cu adevărul și să împrăștie de dușmanii republicii noastre. Că oștile românești nu ne primejduesc neatârnarea, slobozenia și drepturile câștigate prin revoluție – chezășie ne sunt Franța, Anglia și America, cu mărturiile lor și declarațiile împuterniciților României”.

Dincolo de armatele controlate de Frontotdel-ul bolșevic, care au încercat să opună rezistență înaintării trupelor române în Basarabia, față de această acțiune militară au existat și anumite adversități ale populației locale, dar fără mare importanță. Miile de soldați ruși de pe Frontul Român, dezarmați de armata română, opriți de la jafurile și prădăciunile la care se dădeau în teritoriul dintre Prut și Siret, trecuse Prutul. În drum spre casele lor din diverse părți ale fostului imperiu, indignați împotriva României, care continua războiul și dorea să-i impună să lupte, nu îi lăsa să prade și îi dezarma, aceștia nu doar că se dădeau jafurilor și omorurilor, dar stimulau la aceste acțiuni populația locală, inoculând un spirit anti-românesc, la care unele elemente locale au aderat. Dar în linii generale, armata română, la foarte scurt timp a ocupat întreaga Basarabie fără prea mare rezistență, dar mai ales fără o manifestație ostilă a localnicilor.

Pe lângă alungarea bolșevicilor și reinstalarea autorităților Republicii Democtratice Moldovenești (RDM), armata română era singura forță pentru menținerea ordinei, liniștei interne și autorității de stat independent. Instrucțiunea autorităților RDM comisarilor de județe în vederea luptei cu anarhia, emisă la 31 ianuarie 1918, prevedea expres că acest fapt se va realiza „cu ajutorul armatelor române”.

La intrarea armatei române una din cele mai stringente probleme era cea agrară, o mare parte a pământului fiind înstrăinat abuziv de către țărani de la marii proprietari, fără nicio formă legală, în ciuda încercărilor în acest sens din partea Sfatului Țării și Consiliului Directorilor. Conacurile marilor proprietari au fost prădate, vitele și instrumentele furate, iar multe moșii au fost ocupate de țărani. Pe când proprietarii și arendașii vroiau să se folosească de armata română pentru a-și restitui averea și chiar a pedepsi sau răzbuna pe cei care-i considerau vinovați, localnicii de la sate, care știau tradițiile legale din practica rusă și cea română, se temeau de chemarea la răspundere. Din această cauză, odată cu venirea armatelor române, mai mulți proprietari s-au pomenit cu restituiri benevole, de frică, a unei părți din averea lor.

Din Culisele Centenarului: Cuvântarea generalului E. Broșteanu în Sfatul Țării (15 ianuarie 1918)

Din Culisele Centenarului: Cuvântarea generalului E. Broșteanu în Sfatul Țării (15 ianuarie 1918)

„Mulți cetățeni ai republicii sunt cuprinși de bănuieli și de frică pentru libertățile lor. Trebuie să vă declar, că România este într-o situație prea grea și că la conflicte și războiu de cucerire nu se poate gândi. Ați hotărât să vă creați o republică, dar nu aveți puteri proprii. În fiecare ceas, pe teritoriul republicii, să petrec prădăciuni și omoruri și nu le puteți împiedica.

Armatele rusești să găsesc de un an pe frontul român; aceste armate acum nu au pâine și ea trebuie adusă din Rusia. Și iată că de acord cu guvernul revoluționar rus, s-a format o comisiune pentru cumpărarea pâinii. Dar pâinea cumpărată să risipește și să pradă, membrii comisiunii sunt arestați. Care era ieșirea? Nu era decât una: a trimite armata pentru paza depozitelor, transporturilor și a drumurilor de fier. Iată scopul pentru care s-a trimis armata, subliniez singurul scop.

Dar odată cu aceasta, armata română a adus alt serviciu populației din republica Dstră; din momentul când armata română intrat pe teritoriul republicii moldovenești, în toate punctele prin care am trecut, reprezentanții populației se prezentau și ne mulțumeau pentru noaptea liniștită petrecută. În Chișinău se petrece același lucru: populația ne mulțumește că poate trăi liniștit, sub paza armatelor române.

Guvernul român pune la dispoziția Dstră aceste armate, care sunt aici pentru a veni în ajutorul Dstră. La crearea republicii este nevoie de forță, care să garanteze viața economică și financiară, pentru formarea tânărului stat; nici un guvern fără forță organizată nu poate realiza problemele ce cad asupra lui. Numai forța poate crea viața liniștită în stat. Creați-vă viața Dstră cum credeți și nimeni nu se va amesteca în ea. În organizarea ei, noi nu vă vom împiedica”.

Pentru a evita complicațiile de angrenare nedorită în astfel de dispute, la 31 ianuarie era emis ordinul nr. 3106, semnat de generalul Lupașcu, șeful Statului Major, care a interzis armatei orice intervenție, ea urmând să păstreze neutralitatea. Ordinul constata că „din izvoare particulare s-a aflat că trupele noastre din Basarabia își socot de datorie să dee înapoi proprietarilor averea lor, de care au fost lipsiți în urma mișcării revoluționare înaintea intrării oștilor noastre în Basarabia. Deoarece aceasta îi îndârjește pe țărani, mai ales că protivnicii noștri i-au învrăjbit împotriva noastră, zicând că oștile române sunt aduse în Basarabia de foștii proprietari, pentru aducerea țării la stările vechi și în vederea lucrului, că avem tot interesul a înlătura o nouă tulburarea a minților, propun să luați măsuri ca oștile noastre să nu se amestece în relațiile dintre proprietari și țărani, iar țelul lor este să oprească noile nimiciri și devastări. Pentru toate treburile și întâmplările, ce au avut loc mai înainte, proprietarii să se adreseze autorităților locale”.

O panică aparte față de intrarea armatei române în Basarabia a putut fi sesizată din partea populației evreiești, stare în mare parte influențată de propaganda anti-românească, care invoca și antisemitismul românesc. Anarhia și pogromurile locale suferite înaintea intrării armatei, pe de o parte, contactul direct cu armata română, pe de alta, a convins însă repede că românii, atât armata, cât și civilii, erau mai puțin periculoși pentru evrei decât rușii, care au demonstrat prin pogromurile dinaintea războiului înclinații profund antisemite. Acest lucru poate fi extins și la celelalte minorități naționale, pentru care venirea armatelor române a fost un moment de conștientizare a paradigmei de securitate în condițiile anarhiei absolute declanșate de război, anarhie și bolșevism.

Unele relații dintre armata română și populația locală erau încordate din cauza rechizițiilor de război, absolut indispensabile pentru întreținerea ei, fapt care se întâmpla de multe ori din contul gospodăriilor individuale sau marilor proprietari, dar și acest fapt va fi reglat curând de autoritățile moldovenești și cele militare române, pentru a evita complicațiile.

Dincolo de aceste probleme, intrarea armatei române, alcătuită în marea ei parte din țărani, în masa țărănimii moldovenești, care constituia majoritatea populației Basarabiei, a generat o schimbare identitară profundă a provinciei. În primul rând, contactul a avut impact asupra contextului lingvistic și de comunicare, introducând în dicționarul basarabean al limbii române, de obicei rudimentar, o cantitate mare de cuvinte noi, cântece, versuri, proverbe și zicători. Așa cum descinderea soldaților basarabeni din armata rusă pe Frontul Românesc a schimbat profund cultura lor istorică și politică, la fel și venirea ostașilor români din diferite părți ale României în Basarabia a determinat o mai bună cunoaștere a românilor de pe ambele maluri ale Prutului. Legăturile și înțelegerile s-au stabilit rapid, ele fiind ajutate de limba, obiceiurile și tradițiile comune. Elementele mai culte din armată au început propaganda românească prin convorbiri, conferințe și prezentări. Acțiunea de românizare a armatei a fost ajutată în mod special și întreținută de grupuri de profesori și învățători mobilizați, care cutreerau satele din Basarabia.

În așa mod, revenirea la identitatea română, începută după revoluția din 1917, prin crearea Sfatului Țării și a Republicii Democratice Moldovenești, capătă prin venirea armatei române un avânt și mai puternic. La Chișinău și în alte orașe se constituiau societăți culturale, se învăța intens limba română, artiștii de la Iași veneau la Chișinău pentru prezentări teatrale și concerte, se făceau cursuri, conferințe, se deschideau școli românești.

Prezența armatelor române a încurajat elementele naționale din politica locală să-și manifeste, din ce în ce mai puternic și mai deschis, drepturile lor la viața națională. Într-un mod instinctiv, prin dizolvarea autorităților locale și până la restabilirea parțială a acestora, armata română, asediată din toate părțile ca singura forță militară și politică reală, a trebuit să susțină pe moldoveni, marea majoritate a populației și singurul element cu care se putea înțelege.