1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

La 22 ianuarie/4 februarie 1918 ajungea la Iași colonelul Maximilian Ritter von Randa, trimis al împăratului Carol I și al lui Ottokar Czernin, ministrul de Externe al Austro-Ungariei. Fost atașat militar austro-ungar la București în anii 1914-1916, deci familiarizat cu România și cu elitele ei, Randa a avut în cele câteva zile petrecute la Iași întâlniri cu aghiotantul regelui Ferdinand, colonelul Traian Stârcea, cu Barbu Știrbey, generalul Constantin Prezan, Ion I.C. Brătianu ș.a. Ofițerul austro-ungar i-a înștiințat pe români că germanii voiau să-l pedepsească pe Ferdinand pentru „trădarea” din 1916 și să-l detroneze. În locul său ar fi urmat să fie instalat un fiu al Kaiserului. Trimisul Vienei a transmis că aceasta era gata să susțină rămânerea regelui pe tron dacă s-ar fi încheiat o pace așa cum voiau austro-ungarii. Între condiții se afla și înlăturarea guvernului Brătianu și înlocuirea cu un cabinet agreat de Centrali.

Feldmareșalul August von Mackensen, guvernatorul militar german al teritoriului ocupat în sudul țării, a transmis guvernului de la Iași, la 23 ianuarie/5 februarie 1918, ca în patru zile să trimită o delegație care să poarte tratativele de pace. Discutarea solicitării primite de la Mackensen s-a făcut într-o ședință a guvernului din ziua următoare.

Dilema oficialilor români era aparent simplă: se continuă războiul ori se încheie pacea? Într-o ședință a conducerii liberale, Ion I.C. Brătianu reiterase mai vechea idee ca guvernul să-și dea demisia, locul urmând să fie preluat de un alt cabinet, care să negocieze pacea cu Puterile Centrale. Brătianu credea că războiul avea să fie câștigat de Aliați, iar România avea să se găsească la final alături de ei, chiar dacă între timp ar fi făcut pace separată. El urmărea să temporizare încheierea păcii în primă instanță, ceea ce însemna că românii aveau să câștige timp.

Liberalii și-au susținut punctul de vedere și în ședința Consiliului de Miniștri. Conservator-democrații erau, îndeosebi prin vocea lui Take Ionescu, pentru continuarea războiului allături de Aliați, chiar dacă aceasta presupunea retragerea în Rusia a guvernului, regelui și Parlamentului; Armata avea să facă același lucru luptând. Adversarii acestei idei obiectau că retragerea ar fi fost una extrem de dificilă, dacă nu imposibilă, având în vedere situația de la est de Nistru.

În aceeași zi de 24 ianuarie/6 februarie 1918, la Chișinău se proclama independența Republicii Democratice Moldovenești. Informațiile privind acest eveniment erau transmise de dincolo de Prut de diverși oficiali români, spre exemplu de generalul Broșteanu, comandantul Diviziei 11 infanterie, și și-au găsit locul în arhive și în însemnările unor memorialiști. Însă grija guvernului român era ațintită atunci în special spre ceea ce spuneau și făceau Centralii.

Punctele de vedere diametral opuse din interiorul guvernului de la Iași nu puteau duce decât la demisia acestuia. Ceea ce, de fapt, potrivit unor relatări, își dorea chiar Brătianu. Din motive personale, mai ales de viitor politic, șeful PNL nu dorea să încheie el însuși pacea. O altă ședință de guvern a avut loc la 26 ianuarie/8 februarie 1918, de această dată în prezența regelui. Ferdinand a spus că deși nu era partizanul păcii separate, nu vedea posibilă rezistența. În același timp, el nu a acceptat să plece împreună cu guvernul din teritoriul pe care îl controla. Era vorba și de simțul datoriei, dar și de teama că plecarea dincolo de Nistru însemna o posibilă capturare de către bolșevicii ruși, cu care România era practic în conflict pe față.

Guvernul a demisionat în aceeași zi de 26 ianuarie/8 februarie 1918. Ion I.C. Brătianu a fost fără îndoială abil. El i-a sugerat regelui să-l desemneze premier pe generalul Alexandru Averescu. Și regele Ferdinand, și Ion I.C. Brătianu au încercat să-l folosească pe Averescu. Primul o făcea pentru a-și păstra tronul, al doilea în ideea că generalul va fi o marionetă în mâna sa. Castanele erau fierbinți în acel moment și pentru a putea fi scoase din foc era nevoie de mâini dispuse să facă asta. Brătianu nu-l (mai) considera pe Averescu un adversar, ci mai degrabă omul potrivit pentru a sta în fața Centralilor. Prin alegerea sa, Ion I.C. Brătianu își ținea aproape un vechi adversar și se folosea de el, iar pe de altă parte își lăsa deschisă revenirea în prim-planul scenei politice din România. Un Averescu prea popular putea deveni mai mult decât incomod pentru ambițiosul Brătianu, care încerca să vadă dincolo de sfârșitul războiului.

Dar cine era cel desemnat să constituie noul guvern? Alexandru Averescu se născuse în anul 1859, în județul la Ismail, în teritoriul care fusese integrat în principatul Moldovei în urma Tratatului de la Paris (1856), în încercarea puterilor europene de a-i bloca Rusiei accesul la Dunăre. Averescu a participat la Războiul de Independență ca voluntar, la finalul căruia a obținut gradul de sergent. Demobilizat în 1878, el s-a reangajat în Armata Română în același an, ulterior a ajuns ofițer, urcând grad cu grad. A făcut studii militare în Italia, a comandant Școala Superioară de Război (1894-1896)), a fost atașat militar la Berlin (1896-1898), când avea să cunoască diverși ofițeri germani, inclusiv pe viitorul feldmareșal Mackensen. În timpul răscoalei țărănești din 1907, reprimată de Armată, a fost numit ministru de Război, funcție pe care avea să o păstreze până în 1909. Ulterior a fost șef al Marelui Stat Major (1911-1913). În timpul celui de-al Doilea Război Balcanic (1913) a fost numit șef de stat major al trupelor române care trecuseră Dunărea împotriva Bulgariei. În momentul intrării României în Primul Război Mondial, generalul Averescu era comandant al Armatei a II-a. A inițiat și coordonat așa-numita operațiune de la Flămânda (toamna 1916), abandonată la scurtă vreme. Succesul militar avea să-l cunoască în timpul bătăliilor de la Mărăști și Oituz, în vara anului 1917.

La începutul anului 1918, generalul avea un prestigiu indubitabil, de care nu doar că era conștient, dar avea și tendința de a-l supraestima. Deși se pregătea să devină om politic, Averescu nu avea încă un asemenea profil și nici un partid. De altfel, concepțiile privind statul, societatea și lumea îi trădau pregătirea și mediul profesional de proveniență.

Averescu avea în vedere să-și aleagă el colaboratorii, iar în plus voia mână liberă pentru negocierea păcii. Din însemnările unor lideri liberali reiese nu doar că aceștia au jucat un rol central în desemnarea lui Averescu drept șef al noului guvern, dar și că inițial îi făcuseră până și cabinetul. Au existat propuneri privind includerea în guvernul Averescu a unor miniștri din precedentul guvern, dar Brătianu nu a acceptat, considerând că aceasta i-ar „slăbi” poziția. Președintele PNL a asigurat public că va susține noul guvern. El avea însă pretenția de a fi ținut la curent cu ce făcea guvernul Averescu; mai mult, avea să „sugereze” ce să se facă în anumite chestiuni, cum să se procedeze.

Lista noului cabinet a fost înaintată de către Averescu regelui la 27 ianuarie/9 februarie 1918. Peste două zile, la 29 ianuarie/11 februarie 1918, guvernul depunea jurământul. Se regăseau în noul executiv oameni politici și „tehnocrați”, inclusiv generali. Era un guvern „suplu” – cu nouă ministere –, cum erau toate pe atunci. Componența nominală era următoarea: generalul Alexandru Averescu, președinte al Consiliului de Miniștri și ministru ad-interim la Externe; Constantin Sărățeanu, ministru de Interne; Fotin Enescu, ministru de Finanțe și ad-interim la Agricultură și Domenii; Constantin Argetoianu, ministru de Justiție; Matei Cantacuzino, ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice; generalul Constantin Iancovescu, ministru de Război și al Materialelor de Război; Ion Luca-Niculescu, ministru al Industriei și Comerțului; generalul Ion Culcer, ministru al Lucrărilor Publice.

În perioada de șaizeci și două de zile ale Republicii Democratice Moldovenești (24 ianuarie – 27 martie 1918), adică de la momentul proclamării Independenței până la Unirea cu România, în dreapta Prutului s-au schimbat trei guverne: Guvernul Ion I.C. Brătianu (11 decembrie 1916 – 28 ianuarie 1918; Guvernul Alexandru Averescu (29 ianuarie - 4 martie 1918); Guvernul Alexandru Marghiloman (5 martie - 23 octombrie 1918). Chiar dacă intrarea trupelor române a restabilit ordinea între Prut și Nistru, soarta RDM era marcată de incertitudinea contextului regional și de dificultățile în care se afla guvernul de la Iași. Statul român făcea cu greu față presiunilor militare din Est, unde armatele bolșevice organizate de RUMCEROD la Odesa, amenințau în orice moment cu invadarea Basarabiei; celor din Vest, pe frontul Siretului, în fața armatelor germane și austro-ungare; celor din Sud, de la Dunăre, contra bulgarilor și turcilor, dar și dezordinilor interne provocate de rușii care fugeau de pe Frontul Românesc.

Chiar dacă priveau unirea Basarabiei cu România ca un dat istoric, ce reieșea din modul de gândire tradițional al clasei politice românești, viziunile celor trei prim-miniștri ai României față de soluționarea „chestiunii Basarabiei” în ambianța anilor 1917-1918 erau diferite. Ionel I. C. Brătianu, confruntat cu dificultatea relațiilor cu Rusia și presat de prezența militară masivă rusă pe teritoriul ciopârțit al României, a privit introducerea armatelor române în Basarabia ca un gest pragmatic, fără conotație politică și fără aluzie evidentă la perspectiva unirii. Alexandru Averescu fusese împotriva introducerii armatelor române în Basarabia și era unul din susținătorii fermi ai independenței RDM, din raționamente la care vom reveni mai târziu. La rândul său, rusofob și germanofil, A. Marghiloman a tratat problema Basarabiei din perspectiva unui fatalism istoric, susținând în mod direct cercurile unioniste de la Chișinău, fapt încurajat de sugestiile Puterilor Centrale și de contextul schimbător al situației de pe frontul de est, ce avantaja Germania.

Aceste evoluții în viziunile românești față de Basarabia erau influențate în mare parte de situația militară și politică de pe Frontul de Est, mai ales după decizia Rusiei Sovietice de a începe negocierile de ieșire separată din război cu Puterile Centrale în decembrie 1917. În România ce se pomenise singură în fața Puterilor Centrale, dar și cu alte provocări militare invocate anterior, guvernul Brătianu cădea, iar regele Ferdinand îi încredinţa lui Averescu formarea unui guvern, care să încheie pacea cu Puterile Centrale.

Deși basarabean la origini (născut la 9 martie 1859 în familia unui fost ofițer al armatei țariste în satul Babele, Ismail), generalul-erou de la Mărășești și Oituz, era critic față de intrarea trupelor române în Basarabia, trata cu circumspecție alipirea Basarabiei la România și pleda pentru menținerea independenței RDM. Averescu nu a fost de acord cu trimiterea de trupe dincolo de Prut de către guvernul Ion I. C. Brătianu, deoarece aceasta urma să creeze dificultăți României atât la Petrograd, cât și la Viena sau Berlin. Basarabia fiind la acel moment un teritoriu contaminat de bolșevism, includerea acesteia în hotarele statului ar fi urmat să creeze mari probleme interne. Conform lui Averescu ar fi trebuit așteptat ca „imposibilitatea realizării practice a utopiilor bolșevice să intre în conștiința maselor și atunci, când se va putea se va face alipirea prin voință proprie a Republicii la România”

Potrivit acestuia, dificultățile Rusiei aveau doar un caracter temporar, prin urmare momentul propice ar fi urmat să vină doar după încheierea Tratatului de Pace și proclamarea Unirii ar fi trebuit amânată în așteptarea unor condiții mai bune pentru alipirea provinciei la Regat. „Rusia este bolnavă, incontestabil că este foarte bolnavă, dar Rusia nu a pierit și se va însănătoși. Noi, o putere mică, nu se cuvine să abuzăm de o stare de paralizie în care se găsește un vecin al nostru. Suntem înconjurați de bulgari, de unguri și de ruși. Nu avem nici un interes, din contră, ar fi o politică nechibzuită de a căuta să ne punem rău cu toții. Prin urmare fără motiv binecuvântat, nu ar trebui să provocăm o stare de lucruri care să aibă consecințe în relațiunile noastre viitoare cu Rusia”, considera generalul.

Pornind de la aceste premise, Generalul Averescu a tratat problema Basarabiei cu ambiguitate în raport cu germanii și rușii. În primul caz, la 11/24 februarie 1918 când prim-ministrul discuta la Buftea condițiile încheierii unui tratat de pace cu reprezentații Puterilor Centrale, aceștia au sugerat că de vreme ce România „reintră în posesia întregului ținut dintre Prut și Nistru – anexiune pe care Puterile Centrale erau dispuse să o înlesnească – retrocedarea Dobrogei ar putea fi considerată ca un act de dreptate în favoarea Bulgariei spoliate în 1879 și 1913”. În replică la afirmația negociatorilor germani și austro-ungari că cedările teritoriale erau condiții principiale pentru prelungirea armistițiului și încheierea păcii, Averescu s-a retras de la tratatative.

Din Culisele Centenarului: Memoriile Generalului Averescu și ale lui Ion Inculeț privind întâlnirea de la Iași

Din Culisele Centenarului: Memoriile Generalului Averescu și ale lui Ion Inculeț privind întâlnirea de la Iași

Generalului Averescu: „Acum câteva zile (la 24 februarie/9 martie – n.a.) a venit la mine dl Inculeț, președintele Republicii, să-mi spuie că Palamentul lor (Sfatul Țării) este aproape în unanimitate pentru unirea cu România. Când voim să venim, se va face imediat, căci ei sunt gata. I-am spus că trebuie făcute mai întâi demersurile necesare pentr a li se recunoaște calitatea de stat independent, putând a dispune, cu deplină libertate de sine însuși”

Ion Inculeț: „Cu toată inima eram pentru Unire. Propusesem, împreună cu Ciugureanu, Unirea generalului Averescu, care însă, de teama să nu piardă Dobrogea în tratativele de la Buftea, ne sfătuise să rămânem mai departe ca Republică Independentă, ca nu cumva nemții să socotească Basarabia Unită ca o compensație pentru Dobrogea pe care o reclamau Bulgarii”.

Pe de altă parte, între 11/24 februarie și 23 februarie/8 martie 1918, Generalul Averescu a purtat tratative cu C. Rakovski, care reprezenta un „Colegiu Suprem Autonom” de la Odesa, împuternicit de guvernul bolșevic de la Moscova să înceapă negocieri cu România „pentru evacuarea Basarabiei”. Acordul „Averescu-Rakovski”, despre care vom discuta într-un articol separat, este marcat de multiple contradicții, dar a devenit un instrument al propagandei sovietice care l-a prezentat ca un angajament al României de a se retrage din Basarabia și de recunoaștere a Rusiei Sovietice ca putere legitimă. În realitate, printr-o formulă vagă și interpretabilă privind evacuarea Basarabiei, România a beneficiat de un răgaz de două luni în care s-au reglementat problema basarabeană, prezența Armatei Române între Prut și Nistru și Unirea după semnarea Tratatului de Pace. În acest timp Regatul a păstrat la vest de Prut un nucleu al Armatei Române cu un efectiv de circa 10 000 de soldați, a recuperat depozitele intacte și a eliberat din captivitate parlamentarii, ofițerii și cetățenii români sechestrați la Odesa. Acest interval a fost folosit, de asemenea, la crearea unor condiții care au servit la acoperirea Unirii cu toate formele legale și la recunoașterea acesteia, precum au îndreptățit și speranțele păstrării unor relații bune cu Rusia de mai târziu.

De altfel, deși și-a proclamat independența la 24 ianuarie 1918, RDM avea grave probleme de legitimitate și de recunoaștere internațională. După cum se poate vedea din negocierile pe care le purta România deopotrivă cu Puterile Centrale și Rusia Sovietică, nici una din părți nu trata Basarabia ca o entitate statală și nu recunoșteau existența RDM. Doar România susținea eforturile de consolidare a statului moldovenesc, fapt ce se desprinde nu numai din totalitatea acțiunilor și atitudinilor analizate în articolele precendente, dar și din poziția Generalului Averescu la negocierile cu Puterile Centrale. Astfel, în nota sa referitoare la punctele de tratat cu Puterile Centrale, înmânată ministrului C. Argetoianu în ziua plecării acestuia la Buftea (20 februarie), se cerea, între altele, „libertatea de acțiune în Basarabia”, „recunoașterea independenței Basarabiei” și „încheierea păcii cu ea”. În consens cu această poziție, care ar fi ferit România de perspectiva discuțiilor „Dobrogea pentru Basarabia”, Averescu a întreprins demersurile necesare ca reprezentanții calificați ai RDM să fie invitați la negocierile de la Buftea cu Puterile Centrale, ceea ce ar fi echivalat cu o recunoaștere de facto a independenței Basarabiei. Prim-ministru l-a însărcinat pe Duliu Zamfirescu, comisarul regal la Chișinău, să întreprindă toate măsurile pentru a obține recunoașterea internațională a „calității de stat independent” a RDM.

La 22 februarie/7 martie 1918, Generalul Averescu telegrafia ministrului-delegat Argetoianu la Buftea, anunțând că a cerut guvernului de la Chișinău să trimită doi delegați la negocieri, care „să fie de comun acord cu poziția delegației române”. Sfatul Țării a delegat pentru a participa la negocierile de la Buftea pe Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, și pe Daniel Ciugureanu, Prim Director al RDM, care la 24 februarie/9 martie 1918 soseau la Iași. Aici delegații basarabeni au aflat că Austro-Ungaria pretinde divizarea Basarabiei, intenționând anexarea nordului provinciei, care se afla atunci sub ocupație militară austriacă. Pe de altă parte, Averescu făcea cunoscut liderilor de la Chișinău că negociatorii Puterilor Centrale de la Buftea au remis României o notă diplomatică din partea Ucrainei în care se arăta că „Basarabia s-ar situa în zona sa de influență și ar reprezenta provincia ei inseparabilă”, prin urmare cereau ca delegația basarabeană să nu fie admisă la negocieri alături de partea română.

În telegrama lui Argetoianu din 1/14 martie către Averescu se cerea ca delegații basarabeni să nu plece la București, motivând că ministrul german Kuhlman l-a informat asupra acceptului Germaniei de alipire a Basarabiei la România și că aceștia nici m-ai târziu n-ar trebui să vină, „noi urmând să negociem pentru România până la Nistru”.