Vladimir Tismăneanu

Cazul Războiului Civil Spaniol rămâne paradigmatic pentru întreaga istorie a antifascismului. François Furet a oferit o excelentă caracterizare a denaturării regretabile care a dat naștere acestei tradiții:

„Antifascismul comunist a avut două fețe, niciuna dintre ele nefiind democratică; prima față, aceea a solidarității, și care a înnobilat atât de mulți soldați, a disimulat permanent preocuparea pentru putere și confiscarea libertății”.

Pentru mare parte din existența sa, antifascismul a funcționat pe principiul potrivit căruia coeziunea trebuia apărată indiferent de costuri, chiar dacă aceasta însemna, spre a-l parafraza pe Francis Ponge, eliminarea unei părți din întregul lucrurilor (expresia inițială este „le parti pris des choses”). În cuvintele lui Furet, „la ora Marii Terori, bolșevismul s-a reinventat ca libertate în virtutea unei negații”. (Trecutul unei iluzii)

După aceea, antifascismul a fost pus în situația de a se dovedi mereu a fi o simplă retorică a democrației și libertății. A nutrit „neadevăruri existențiale”, pe care a eșuat mereu să le abordeze din cauza dedicării neabătute față de esența ideologică comunistă (adică sovietică). Antifascismul s-a ales de aceea cu o ambivalență psihică: „A circumscris satrapii totalitari ai Europei de Est, cât și universul politic al stângii vest-europene, din 1945 și până târziu în anii 1970” (Anson Rabinbach). Susținătorii săi (și azi, supraviețuitorii săi) au îmbrățișat pretenția supremă a inocenței utopiei socialiste în completă indiferență față de criminalitatea utopiei aflată la putere. Acest monopol antifascist asupra trecutului „a afectat trecutul însuși” (Dan Diner).

Promisiunea antifascistă a eșuat din cauza legăturii sale ombilicale cu centrul moscovit. De aceea, este greu a fi de acord cu istoricul Geoff Eley, care declara că perioada de unitate antifascistă 1943-47 a fost înfrântă din cauza „tensiunilor intensificate între Uniunea Sovietică și Statele Unite... Și cum Stalin a târât partidele comuniste înapoi în limbajul sovietelor și dictaturii proletariatului, această re-canonizare a parlamentarismului a devenit reper-cheie al diviziunilor din cadrul stângii”.

A eșuat din pricina adevăratei naturi a partidelor comuniste și liderului lor, Partidul Comunist al lui Stalin (PCUS). A eșuat pentru că a achiesat la aceeași lege a tăcerii, cea pe care a girat-o în timpul Marii Terori relativ la ofensiva jdanovistă și la deja completa sovietizare a unor țări din Europa de Est (spre exemplu, lagărele de exterminare și execuțiile în masă din Bulgaria, între 1944 și 1947).

Jdanovismul nu ar trebui redus la „doctrina celor două lagăre”, deslușită de primul adjunct al lui Stalin în septembrie 1947, cu prilejul conferinței de înființare a Biroului de Informații al Partidelor comuniste și muncitorești (Cominform).

Când ne referim la perioada Jdanov (zhdanovshchina), ne gândim la dezbaterea din jurul oficialei Istorii a Filosofiei Vest-Europene a filosofului Georgi Aleksandrov și la condamnarea Annei Ahmatova (defăimată ca și cum ar fi fost mânată de „o dorință mistică, aproape de natură sexuală, pentru vechile vremuri bune ale Ecaterinei”) și a lui Mihail Zoșcenko.

Aceste momente-cheie ale consecințelor imediate ale celui de-Al Doilea Război Mondial au declanșat în URSS (și implicit în sovietizatele țări-satelit) un nou val de isterie teroristă sub înfățișarea anticosmopolitismului și remobilizării ideologice. Asemenea dinamici locale au premers începerii Războiului Rece.

De asemenea, nu ar trebui uitate executarea și încarcerarea a milioane de cetățeni sovietici dispersați pe tot cuprinsul Reich-ul lui Hitler (acei POWs - prizonieri de război, indivizi folosiți ca forță de muncă de către naziști, sau deținuți ai lagărelor de concentrare) odată ce au fost repatriați forțat de către Aliați, în URSS.

Uniunea Sovietică postbelică a fost antiteza libertății și democrației; a fost, într-adevăr, o „lume construită pe sclavie”. După parcurgerea datelor existente, Timothy Snyder conchide că „n-au existat niciodată mai mulți cetățeni sovietici în Gulag precum în anii de după război; într-adevăr, numărul cetățenilor sovietici în lagăre și așezăminte speciale a crescut anual din 1945 și până la moartea lui Stalin” (Tărâmul morții).

Cu un asemenea sistem ca vârf de lance al mișcării antifasciste, nu exista nicio șansă pentru vreo renaștere a Stângii. Dar, după înfrângerea lui Hitler, antifascismul a fost fortificat ca voință politizată, hrănindu-se din propria-i infatuare, crezând orbește într-un activism frenetic. Și astfel, nu a făcut decât să adâncească o pre-existentă fascinație pentru „Marele Experiment” al lui Stalin. În acest context, după cum remarca Sydney Hook, „integritatea intelectuală a devenit prima victimă a entuziasmului politic” (citat de Alexander Bloom în Prodigal Sons).

Marxismul a fost o mișcare politică proteică, dar ceea ce a distins-o ca mișcare au fost ambițiile ei politice grandioase, motivate ideologic (vezi și volumul The Longing for Total Revolution).

Potrivit lui Jan Patočka, sistematizarea omului și a istoriei, culminând cu Marx, a făcut evident faptul că „într-un exercițiu complet al spiritului metafizicii care semnifică omul, din punct de vedere istoric și social, plasându-se pe sine în poziția rezervată cândva zeilor și lui Dumnezeu, mitul, dogma și teologia au fost reabsorbite în istorie și s-au revărsat într-o filosofie care și-a lepădat numele de simplă dragoste pentru înțelepciune creat în timp spre a deveni sistem științific” (citat de Edward Findlay).

Odată ce această pretenție științifică a încetat să inspire dăruire autentică, vraja marxismului ca promisiune a salvării pe pământ a început să se disipeze. Eclipsa marxismului ca strategie privind transformarea socială a pus capăt unei epoci a radicalismului și a justificat o serie de reflecții în legătură cu destinul gândirii utopice în acest secol. Cineva poate fi de acord cu necrologul măiestrit al lui Ferenc Fehér asupra „marxismului ca politică”, dar tot mai rămâne să discutăm componenta utopică a marxismului, una pe care acesta nu a admis-o niciodată. Din contră, Marx și adepții săi erau convinși că posedau cunoașterea legilor ascunse ale evoluției istorice și că pariul lor istoric trebuia să rezulte într-un regat imanent al libertății.

Cu un hybris de secol XIX, Marx își declara teoria socială drept formula științifică supremă, la fel de exactă și precisă precum algoritmele matematice sau demonstrațiile logicii formale. A nu le recunoaște validitatea însemna pentru Marx, la fel ca pentru urmașii săi, dovada cecității istorice, părtinirii ideologice, sau „conștiinței false”, care erau caracteristice celor ce se opuneau soluțiilor marxiste la întrebările sociale.

Prizonieri ai mentalității burgheze, victime înstrăinate ale mistificărilor ideologice și teoreticieni non-marxiști—toți furnizori ai falsei conștiințe—au fost batjocoriți și îndepărtați ca susținători ai status quo-ului. La polul opus, punctul de vedere proletar, celebrat de Marx și cristalizat sub forma materialismului istoric, a fost construit în ideea de a furniza cunoașterea supremă și rețeta fericirii universale.

Mulțumită conștiinței de clasă proletare (doctrina susținută), o revoluție va izbucni și va pune capăt tuturor formelor de opresiune. Omenirea va face saltul istoric global din tărâmul necesității (lipsuri, injustiție, chinuri) în cel al libertății (fericire, abundență și echitate). Acest fapt va sfârși preistoria umanității și va începe adevărata istorie. Toată realitatea omenească a fost astfel subordonată legilor dialectice ale evoluției, iar istoria a fost proiectată într-o entitate suverană al cărei dictat trebuia să fie dincolo de îndoiala umană.

În acest punct se află eroarea metodologică fatală a marxismului: interpretarea istoriei ca o succesiune gesetzmässig (guvernată de lege) a structurilor istorice și corolarul acesteia: dogma luptei de clasă ca motor al progresului istoric. În această teorie, indivizii nu sunt nimic altceva decât ostaticii acelor forțe a căror lucrătură abia o pot pricepe.

Această combinație de filosofie și mit, atât de convingător explorată de Robert C. Tucker, i-a împiedicat pe radicalul filosof german și pe discipolii săi, de-a lungul decadelor, să înțeleagă dimensiunea subiectivă a istoriei și politicii.

Principala dificultate a proiectului marxist rezidă în lipsa lui de sensibilitate vizavi de alcătuirea psihologică a umanității. Această obsesie legată de clasele sociale—ceea ce sociologul francez Lucien Goldmann a numit punctul de vedere al subiectului istoric transindividual (o formulare în linia lui Lukács, fără îndoială)—, eșecul de a lua în calcul infinita diversitate a naturii umane, nerăbdarea de a reduce istoria la un conflict între categorii sociale polare... acesta este, într-adevăr, substratul unei ideologii care, strâns legată de mișcările politice sectare și fanatice, a generat numeroase iluzii și multă durere de-a lungul secolului XX.

Cu al său cult al totalității, teoria socială despre care vorbim aici, care pretinde să fie arhetipul explicativ suprem, a asigurat condițiile propriei degenerări în dogmă și persecutarea ereticilor care aveau să accentueze marxismul după ce acesta devenise leninism.