Vladimir Tismăneanu

Naționalismul etnic apelează cel mai adesea la instinctele primare ale unității și identificării cu grupul propriu: străinii sunt adesea percepuți drept destabilizatori corupți, distrugători ipocriți ai tradițiilor și agenți ai disoluției.

Naționalismul sanctifică, într-adevăr, tradiția, descrisă cândva de către Gilbert K. Chesterton ca „drept de a vota acordat morților”. Cu deosebire în vremuri de frustrare socială, străinii tind să fie demonizați și priviți ca țapi ispășitori.

Un naționalist ucrainean, spre exemplu, va percepe rușii (sau evreii) ca uneltind veșnic pentru subminarea independenței și prosperității Ucrainei. Un român va privi membrii comunității maghiare ca aparținând unui corp unitar, permanent implicat în activități subversive și iredentiste. Un militant naționalist croat nu va avea niciodată încredere într-un sârb, în vreme ce fundamentaliștii etnici sârbi vor invoca alianța Croației cu Germania nazistă drept argument împotriva încrederii și coexistenței etnice. Naționalismele estone, letone și lituaniene sunt colorate de memoria ocupațiilor sovietice (și anterior ruse) asupra statelor baltice.

Discursurile naționale nu doar că păstrează un sens al identității etnice, dar, totodată și în mod continuu, „reinventează tradiția” (Hobsbawm), regenerează mitologia istorică, inculcă un conținut infrarațional, transcendent, în sensul identității naționale. În timpul prăbușirii imperiale, naționalismul devine un balsam ideologic utilizat spre a calma sentimente de deznădejde și furie.

Cu ale sale identități năruite și loialități oscilante, lumea post-comunistă a permis fantasme xenofobice înșelătoare pentru a aprinde și capta imaginația a milioane de indivizi nemulțumiți. Omogenizarea națională a devenit lozinca elitelor politice, pentru care unitatea și coeziunea erau valorile supreme. Logica excluzivă leninistă („noi” versus „ei”) a fost înlocuită de o viziune naționalistă care sanctifică grupul etnic exclusivist și demonizează „străinii”.

Acei care critică respectiva tendință sunt imediat stigmatizați drept o „coloană a cincea” constituită din „dușmani interni”. Pentru fostul președinte croat Franjo Tudjman, de exemplu, doar intelectualii susținători ai „spiritului național și auto-determinării” meritau numele de intelighenție. Toți ceilalți, susținea el, erau doar farisei. Inventarea permanentă a inamicilor și urilor adâncește climatul de insecuritate și îi face pe mulți indivizi onești să-și piardă nădejdea în viitorul societăților lor.

În acest context, nu este o surpriză faptul că postcomunismul a fost, și încă este, caracterizat de o tensiune durabilă între conștiința naționalistă și accentul pe „identitățile post-convenționale” (Habermas), continuând proiectul universalizării drepturilor descătușat în secolul XVIII.

Există încă o lipsă a „liantului social” pentru că formațiunile politice actuale au eșuat în a cultiva consensul necesar susținerii unui patriotism constituțional—Verfassungspatriotismus (vezi cartea lui Jan-Werner Müller, Constitutional Patriotism). Naționalismul etnic contemporan este mai puțin o reînviere a politicii precomuniste a intoleranței, cât un avatar al efortului leninist de a construi un corp politic perfect unitar.

Fără îndoială, trecutul este adesea utilizat spre a justifica fantasmele resentimentare ale demagogilor naționaliști. Această „întoarcere la istorie” este, mai degrabă, un fel de reconstrucție ideologică menită să răspundă nemulțumirilor actuale, și mai puțin un aparent destin primordial al națiunilor menite să fie permanent în conflict și să se teamă una de cealaltă.

Bizara sinteză dintre ambiție națională și monism ideologic explică intensitatea pasiunilor naționaliste în lumea post-comunistă: exclusivismul etnic este o continuare a hybrisului leninist, a adversității sale față de orice ar avea iz de diferență, unicitate sau distincție. Antiliberalismul, colectivismul și anti-intelectualismul ferm se amestecă în noile discursuri de auto-glorificare națională.

Cu toate acestea, europenizarea Europei de Est, fără a fi sfârșitul iluzoriu al politicii, poate fi văzută drept prima ruptură clară cu ciclul cumplit al ideologiei și utopiei din secolul trecut, în această regiune. Într-adevăr, o democrație substanțială care tratează adevărul și emanciparea ca valori fundamentale poate fi, de asemenea, definită ca post-democrație: „Prin post-democrație nu înțeleg mai mult sau altceva decât o democrație căreia i s-a returnat esența umană, ceea ce înseamnă că nu este doar formală, nu doar instituțională, nu doar un mecanism elegant care se asigură că deși aceeași oameni guvernează, rămâne aparența cetățenilor care îi aleg ei înșiși din nou” (v. Václav Havel, To the Castle and Back).

Dictatura pedagogică a marxismului s-a dovedit a fi o falsă soluție la dilemele Iluminismului și modernității, cu consecințe catastrofice. Gânditorul structuralist marxist francez Louis Althusser scria cândva că marxismul nu a fost o formă de umanism pentru că, în opinia sa, materialismul dialectic a depășit conceptualizările abstract-antropocentrice. S-a situat dincolo de hotarele altruismului empiric pentru că a căutat legile fundamentale și constantele evoluției.

Putem detecta aici o conexiune secretă între silogismul sofisticat al școlii althusseriene și imperativele conservatoare ale dogmatismului neo-stalinist: umanismul a fost doar o peliculă, o suprafață înșelătoare ascunzând adevăratele priorități ideologice. Prin urmare, umanismul a trebuit să fie mereu concret, să servească interesele revoluției.

Răspunsul lui Havel la asemenea fantasme ale practicii revoluționare și lecția esențială a revoluțiilor din 1989 este auto-împuternicirea prin cetățenie. Astfel, subtitlul Puterii celor fără de putere este „cetățenii împotriva statului”.

Tranziția de la socialismul de stat a avut loc pe fundalul unui dispreț universal față de dihotomiile politice convenționale, incluzând o criză generalizată de auto-încredere din partea liberalismului occidental.

În opinia mea, principalul succesor ideologic al leninismului și principalul rival al liberalismului a fost naționalismul etnocentric. Cineva ar putea susține că, luând în considerare mare parte a tradiției secolului XX de conceptualizare a puterii în Europa de Est, idealul instituirii unei societăți pe baza normelor procedurale și în raport cu un cadru neutru al drepturilor și îndatoririlor minimale, a avut puține șanse să se materializeze.

Din contră, o noțiune „profundă” a cetățeniei bazată pe idealuri care pretind comunității loialitate din pricina unei presupuse „comunalități prepolitice a membrilor săi” părea mult mai probabil să ia naștere. În lupta dintre gemeinschaft și gesellschaft, prima a avut un avantaj considerabil. După trei decenii de post-comunism, rezultatele sunt eterogene în ceea ce privește viziunile dominante ale apartenenței și identității în Europa de Est.

Niciun mit politic al secolului XX nu s-a dovedit mai rezilient, proteic și trainic precum naționalismul. Fiind o constelație cuprinzătoare și potențial agresivă de simboluri, emoții și idei, naționalismul oferă de asemenea un limbaj redemptoriu al eliberării pentru grupuri mult timp subjugate sau umilite. Prin urmare, ar fi pur și simplu greșit să reduci naționalismul la o interpretare gata confecționată.

Dirijorul Leonard Bernstein obișnuia să spună că indiferent de ce afirmație face cineva în legătură cu muzica lui Gustav Mahler, opusul ei este deopotrivă adevărat. Acesta este și cazul naționalismului. Este adesea descris ca arhaic, antimodern, tradiționalist, pe scurt: reacționar.

Alte interpretări îl văd ca pe o forță conducătoare a eliberării modernizatoare, o ideologie a emancipării colective și o sursă a demnității umane și mândriei. Per ansamblu, poate fi spus că naționalismul „oferă un fel de dramă a salvării colective derivată din modele religioase și tradiție, dar având în vedere o nouă formă activist politică și socială, prin intermediul acțiunii politice, mobilizării și instituțiilor” (Paul Lawrence).

Indiferent de ce crede cineva despre el, prezența sa ubicuă la sfârșitul secolului trecut și la începutul celui nou este dincolo de orice dubiu. Problema, prin urmare, este de a găsi căi de a-l reconcilia cu agenda democratică. Odată ce națiunea devine simbolul director al narațiunilor identitare, structurile de putere și regimurile cunoașterii sunt determinate de cine definește și cum sunt definite corpurile unui grup înțelese ca reprezentând temelia acelei comunități umane specifice. Cu alte cuvinte, cum poate îmblânzi cineva acea propensiune violentă pe care un filosof politic georgian, Ghia Nodia, a numit-o „carnea intolerantă a etnicității”?

Revenirea politicii etnocentrice, în special în anii 1990, căutarea agonizantă a originilor și obsesia legată de identitate au fost tendințe majore la începutul secolului XXI în Europa de Est. Ele s-au ciocnit adesea de valorile incluzive și civice apărate de foști disidenți precum Havel sau Michnik.

Primul val post-comunist de pasiuni primordiale și atracțiile noilor discursuri excluzive ne reamintesc că nici premisele, nici consecințele modernității nu au fost universal acceptate. Așa cum tragic a fost demonstrat și în fosta Iugoslavie, reînsuflețirea acestei forme specifice de politică se poate dovedi nocivă dezvoltării civic-liberale în societățile post-comuniste. În mare parte a Europei Centrale și de Est, etno-naționalismul a alterat fundamental spectrul ideologic stânga-dreapta.

De obicei, au fost intelectualii cei care au fabricat discursuri care au justificat identificările și proiecțiile naționaliste, apoi masele mobilizate le-au oferit acestor discursuri validarea realităților concrete. Acesta este, spre a folosi pentru un moment terminologia lui Pierre Bourdieu, un proces al naturalizării unui habitus centrat pe națiune, adică un „sistem de dispoziții durabile, adaptabile, de structuri organizate predispuse să funcționeze ca structuri organizatoare, anume, ca principii care generează și organizează practicile și reprezentarea”.

În acest fel, naționalismul, înțeles deopotrivă ca structuri de putere și ca regim al cunoașterii, este transformat într-o realitate auto-reproductivă și auto-referențială. Naționalismul devine „calea evidentă de a face și a gândi despre lucruri”. Comunitatea orânduită astfel nu va fi doar „cunoscută și imaginată; va fi de asemenea profund resimțită și exprimată prin gesturi” (Anthony Smith).

În vreme ce în anii 1960 naționalismul a părut, mai ales în Occident, un mit dispărut, sfârșitul comunismului și noua eră a conflictului etnic internațional care a urmat Războiului Rece au transformat naționalismul în principalul competitor al liberalismului și al societății civile.

Cea mai importantă putere a sa vine exact din abilitatea lui de a compensa pierderea certitudinilor și de a oferi explicații imediate pentru eșec, confuzie și angoasă. Naționalismul răspunde dureroaselor anxietăți colective, alină spaima și reduce individul la cel mai mic numitor comun: simplul fapt al apartenenței etnice. În miezul său stă un mit regenerativ (sau, pentru a folosi termenul lui Roger Griffin, unul palingenetic).

Cea mai importantă funcție a sa este aceea de a oferi grupurilor care apelează la el, în practica politică și culturală, noi surse de sens și funcționalitate socială. Principalul pericol inerent activării naționalismului este acela că poate naște o „națiune concepută organic spre a fi curățată de decadență și reînnoită complet” (Griffin).