Vladimir Tismăneanu

Mai puțin stridentă ca a lui Aleksandr Iakovlev, ruptura lui Mihail Gorbaciov de leninism a fost reală. La urma urmelor, cineva și-l poate imagina pe Gorbaciov drept o combinație de Imre Nagy și Alexander Dubček: incapabil să abandoneze complet sleitul model leninist, căutând cu disperare „comunismul cu față umană”, sfâșiat între nostalgia vechilor idealuri și conștiința tragică a superficialității acestora.

Mai mult decât un neo-menșevic sau social-democrat de tip occidental à la Willy Brandt (pe care îl admira), Gorbaciov rămâne ultimul și cel mai influent dintre acei lideri leniniști est-europeni care au încercat să umanizeze un sistem esențial inuman. Iakovlev, pe partea sa, a fost cazul prototipic al unui aparatcic transformat în apostat în fazele terminale ale bolșevismului. Volumul său de dialoguri cu Lilly Marcou a încercat să arate înspre un „potențial democratic” al leninismului. La vremea respectivă, el a argumentat:

„Prin întoarcerea la valorile universale și la procesul de integrare europeană, ideea socialistă prinde rădăcini în Europa. Calea de ieșire din această fundătură care a fost Războiul Rece va fi prin perestroika în URSS și prin evoluție în celelalte națiuni est-europene. ...Pentru moment, oamenii refuză socialismul: ideea este confruntată de condițiile reale din țările est-europene; a fost distrusă de contrarevoluția stalinistă. Acum că modelul stalinist a fost eliminat, vom asista la emergența unui socialism post-termidorian. Acest nou socialism, care nu va mai cunoaște opresiunea birocratică, va fi clădit în numele omenirii”. (citat de Jacques Lévesque în The Enigma of 1989)

Desigur, după 1992, ruptura era completă, permițându-i să devină președintele Comisiei pentru Reabilitarea Victimelor Stalinismului. Cartea sa, Un secol de violență în Rusia sovietică, stă mărturie a călătoriei sale de la dogmă la democrație.

Nevoia unui divorț dramatic cu trecutul a fost în orice caz recunoscută de către cei mai radicali partizani ai perestroikăi. Declarația Conferinței de la Moscova a Cluburilor Socialiste, publicată în august 1987, a formulat următoarele cereri: statut legal pentru organizațiile și asociațiile independente; dreptul de a iniția legislație și de a asigura împlinirea deciziilor de partid care urmăresc democratizarea sistemului electoral; dreptul organizațiilor sociale de a-și nominaliza proprii lor reprezentanți la toate nivelurile sovietelor, fără restricții și cu accesul liber al candidaților la mijloacele de comunicare în masă; o diferențiere legală între critica deficiențelor sistemului existent și activitatea antistatală; și, în acord cu primul punct al programului Partidului Social-Democrat al Muncii din Rusia, dreptul cetățenilor de a acționa în instanță oficialii responsabili de acte ilegale, independent de plângerile făcute pe palierele administrative.

Pe măsură ce politicile perestroikăi au avansat, mobilizarea politică de la bază în Uniunea Sovietică s-a concentrat pe eliminarea contragreutăților care stăteau în calea realizării unei democrații autentice. Aceste contragreutăți au subminat ceea ce Stephen Cohen numea „instituțiile unei democrații reprezentative [existente deja în comunitatea politică sovietică]—o constituție care a inclus prevederi pentru libertăți civile, o legislatură, alegeri, un sistem judecătoresc, o federație”.

Eliminarea acestora ar fi inaugurat mult așteptatul „socialism sovietic reformat”. Prăbușirea rapidă a URSS, combinată cu reorientarea politică a largi segmente ale populației federației, contrazice însă teza lui Cohen. Așa cum nota și Archie Brown, perestroika a eșuat în încercarea de a depăși inerția sistemică. Tranziția de la un sistem la un altul nu a fost niciodată încheiată, întărind astfel din ce în ce mai răspândita percepție legată de nereformabilitatea comunității politice sovietice.

Atât Karen Dawisha, cât și Stephen Hanson, au arătat că ceea ce a imaginat Gorbaciov drept reformă a devenit, în contextul ultimului deceniu al centrului de la Moscova, „o autodistrugere (contra)revoluționară a partidului-stat”.

Pentru a o parafraza pe regretata Karen Dawisha, perestroika, prin politicile sale, a adeverit public elefantul din „apartamentul comun”—exista o eroare crucială și fatală în inima proiectului comunist de întemeiere a unei noi civilizații.

Cazul Războiului Civil Spaniol rămâne paradigmatic pentru întreaga istorie a antifascismului. François Furet a oferit o excelentă caracterizare a denaturării regretabile care a dat naștere acestei tradiții:

„Antifascismul comunist a avut două fețe, niciuna dintre ele nefiind democratică; prima față, aceea a solidarității, și care a înnobilat atât de mulți soldați, a disimulat permanent preocuparea pentru putere și confiscarea libertății”.

Pentru mare parte din existența sa, antifascismul a funcționat pe principiul potrivit căruia coeziunea trebuia apărată indiferent de costuri, chiar dacă aceasta însemna, spre a-l parafraza pe Francis Ponge, eliminarea unei părți din întregul lucrurilor (expresia inițială este „le parti pris des choses”). În cuvintele lui Furet, „la ora Marii Terori, bolșevismul s-a reinventat ca libertate în virtutea unei negații”. (Trecutul unei iluzii)

După aceea, antifascismul a fost pus în situația de a se dovedi mereu a fi o simplă retorică a democrației și libertății. A nutrit „neadevăruri existențiale”, pe care a eșuat mereu să le abordeze din cauza dedicării neabătute față de esența ideologică comunistă (adică sovietică). Antifascismul s-a ales de aceea cu o ambivalență psihică: „A circumscris satrapii totalitari ai Europei de Est, cât și universul politic al stângii vest-europene, din 1945 și până târziu în anii 1970” (Anson Rabinbach). Susținătorii săi (și azi, supraviețuitorii săi) au îmbrățișat pretenția supremă a inocenței utopiei socialiste în completă indiferență față de criminalitatea utopiei aflată la putere. Acest monopol antifascist asupra trecutului „a afectat trecutul însuși” (Dan Diner).

Promisiunea antifascistă a eșuat din cauza legăturii sale ombilicale cu centrul moscovit. De aceea, este greu a fi de acord cu istoricul Geoff Eley, care declara că perioada de unitate antifascistă 1943-47 a fost înfrântă din cauza „tensiunilor intensificate între Uniunea Sovietică și Statele Unite... Și cum Stalin a târât partidele comuniste înapoi în limbajul sovietelor și dictaturii proletariatului, această re-canonizare a parlamentarismului a devenit reper-cheie al diviziunilor din cadrul stângii”.

A eșuat din pricina adevăratei naturi a partidelor comuniste și liderului lor, Partidul Comunist al lui Stalin (PCUS). A eșuat pentru că a achiesat la aceeași lege a tăcerii, cea pe care a girat-o în timpul Marii Terori relativ la ofensiva jdanovistă și la deja completa sovietizare a unor țări din Europa de Est (spre exemplu, lagărele de exterminare și execuțiile în masă din Bulgaria, între 1944 și 1947).

Jdanovismul nu ar trebui redus la „doctrina celor două lagăre”, deslușită de primul adjunct al lui Stalin în septembrie 1947, cu prilejul conferinței de înființare a Biroului de Informații al Partidelor comuniste și muncitorești (Cominform).

Când ne referim la perioada Jdanov (zhdanovshchina), ne gândim la dezbaterea din jurul oficialei Istorii a Filosofiei Vest-Europene a filosofului Georgi Aleksandrov și la condamnarea Annei Ahmatova (defăimată ca și cum ar fi fost mânată de „o dorință mistică, aproape de natură sexuală, pentru vechile vremuri bune ale Ecaterinei”) și a lui Mihail Zoșcenko.

Aceste momente-cheie ale consecințelor imediate ale celui de-Al Doilea Război Mondial au declanșat în URSS (și implicit în sovietizatele țări-satelit) un nou val de isterie teroristă sub înfățișarea anticosmopolitismului și remobilizării ideologice. Asemenea dinamici locale au premers începerii Războiului Rece.

De asemenea, nu ar trebui uitate executarea și încarcerarea a milioane de cetățeni sovietici dispersați pe tot cuprinsul Reich-ul lui Hitler (acei POWs - prizonieri de război, indivizi folosiți ca forță de muncă de către naziști, sau deținuți ai lagărelor de concentrare) odată ce au fost repatriați forțat de către Aliați, în URSS.

Uniunea Sovietică postbelică a fost antiteza libertății și democrației; a fost, într-adevăr, o „lume construită pe sclavie”. După parcurgerea datelor existente, Timothy Snyder conchide că „n-au existat niciodată mai mulți cetățeni sovietici în Gulag precum în anii de după război; într-adevăr, numărul cetățenilor sovietici în lagăre și așezăminte speciale a crescut anual din 1945 și până la moartea lui Stalin” (Tărâmul morții).

Cu un asemenea sistem ca vârf de lance al mișcării antifasciste, nu exista nicio șansă pentru vreo renaștere a Stângii. Dar, după înfrângerea lui Hitler, antifascismul a fost fortificat ca voință politizată, hrănindu-se din propria-i infatuare, crezând orbește într-un activism frenetic. Și astfel, nu a făcut decât să adâncească o pre-existentă fascinație pentru „Marele Experiment” al lui Stalin. În acest context, după cum remarca Sydney Hook, „integritatea intelectuală a devenit prima victimă a entuziasmului politic” (citat de Alexander Bloom în Prodigal Sons).