Vladimir Tismăneanu

Izbucnirile xenofobe ale Conducătorului, romanțarea trecutului arhaic al României, identificarea cu miticele căpetenii traco-dace și despoticii voievozi feudali, fascinația pentru corporatismul organic și reabilitarea simbolurilor etnice și militariste au avut origini cu mult mai profunde decât psihologia personală a lui Nicolae Ceaușescu. Ele se trăgeau din relația problematică a Partidului Comuniste Român cu tiparele și tradițiile culturale.

O privire mai atentă asupra documentelor de partid accesibile odată cu perioada postcomunistă, referindu-se atât la perioada clandestină, cât și la anii stalinismului dezlănțuit, ne arată o respingere completă a valorilor naționale românești, o neîncredere funciară în intelighenție și chiar o ignorare cu bună știință a fundamentelor istoriei naționale. A fost utilizată o interpretare materialistă (vulgară) a istoriei pentru a justifica schemele rigide și a demonstra că românii erau nerăbdători să îmbrățișeze revoluția proletară mondială.

Le păsa prea puțin doctrinarilor comuniști că problemele reale ale țării presupuneau acceptarea modernizării și adoptarea unor modele instituționale occidentale. Însă ei aveau propriile rețete universale, împrumutate din arsenalul Cominternului, și nu au ezitat să le impună asupra românilor.

Mai târziu, atunci când PCR-ul și-a rescris propria istorie iar liderii pozau în campioni ai valorilor naționale, travestiul patriotic a asigurat o manipulare de proporții enorme: aceeași oameni care serviseră fără crâcnire interesele sovietice erau cei care deplorau pierderea identității naționale. Sub Gheorghe Gheorghiu-Dej, și chiar mai mult sub Ceaușescu, comuniștii locali s-au învestmântat în straie naționale, au jurat pe tricolorul țării și au cântat imnuri patriotice spre a-și arăta atașamentul față de ideea de „suveranitate și independență”.

Acompaniat de gesturi spasmodice și aprinse tirade, Nicolae Ceaușescu a devenit întruparea acestei transformate „persoane” a partidului. Tiranul a încercat să combine un atașament rezidual pentru leninism cu un proaspăt descoperit sens al utilității simbolurilor naționaliste și demagogiei. Dacă Ceaușescu a devenit un adevărat naționalist român sau a rămas un oportunist pragmatic poate fi discutat. La fel ca în cazul lui Slobodan Miloșevici, există argumente convingătoare pentru ambele scenarii.

Adevărata valoare în care a crezut Ceaușescu a fost puterea personală și în numele ei era el gata să sacrifice orice principii și loialități, fără nicio reticență în a o prezerva. Spre sfârșitul vieții, dictatorul nu mai avea nimic de oferit decât această retorică searbădă și apeluri isterice la și mai multă represiune. „A strânge rândurile” în jurul conducătorului: acesta a devenit leitmotivul războiului propagandistic îndreptat împotriva populației române.

Până la sfârșitul anilor 1980, Partidul Comunist Român era, de fapt, mort. Tot ceea ce mai rămăsese din el era doar o serie lungă de legende prost ticluite și mari adunări robotice, de indivizi ca și mecanizați, aplaudându-l pe dictator. În timpul celui de-al XIV-lea Congres din noiembrie 1989—deci după ce deja căzuse Zidul Berlinului și fusese eliminat bulgarul Todor Jivkov, sau după ce secretarul-general marionetă Miloš Jakeš și acoliții lui fuseseră înlăturați de „Revoluția de catifea” cehoslovacă—Ceaușescu a continuat să joace cu obstinație în ridicola piesă pe care i-o puseseră în scenă așa-zișii devotați și aplaudaci.

De fapt, printre delegații la Congresul XIV și printre membrii ultimului Comitet Central se afla chiar omul care, o lună mai târziu, avea să fie unul din arhitecții procesului soților Ceaușescu: generalul Victor Atanasie Stănculescu, protejatul Elenei și ministru adjunct al forțelor armate. Ce s-o fi gândit, oare, Stănculescu, ne putem întreba, în timpul lungilor minute de aplauze furtunoase și incantații ritmice ale formulei „Ceaușescu și poporul”?

Cel mai probabil, Stănculescu și alți birocrați de partid (incluzându-l aici și pe ultimul șef al Securității, locotenent generalul Iulian Vlad) au realizat la acea dată că timpul expirase pentru Ceaușescu și clanul său. Se prea poate să fi înțeles inclusiv faptul că dacă ceva radical nu se petrece, o revoltă populară va anihila curând mult aclamata „societate socialistă multilateral dezvoltată”. Însă, așa cum știm acum, ei nu au făcut nimic...

Spre deosebire de partidele leniniste bulgar, maghiar, polonez sau iugoslav, Partidul Comunist Român a fost, în mod cu totul dramatic, o formațiune periferică, dominată în întregime de aparatul Cominternului.

PCR a reușit să câștige notorietate națională și să-și impună hegemonia doar cu ajutorul Armatei Roșii, după ocuparea țării, în august 1944. Acest servilism față de Kremlin a obliterat facultățile critice ale elitei comuniste românești și ale cadrelor de partid. Au existat, desigur, excepții individuale, dar ele au fost marginalizate și amuțite rapid. De aceea, pretenția de legitimitate a partidului a rămas mereu o chestiune discutabilă, chiar și după ce secretarul general Gheorghe Gheorghiu-Dej a scos din jobenul său politic, în perioada 1963–1964, un românism reșapat.

Istoricul emigrat Georges Haupt (născut la Satu Mare în 1928 și decedat la Roma în martie 1978), unul din mulții observatori occidentali interesați de „calea originală” a României, a sugerat cândva că cea mai bună interpretare a rupturii PCR-ului de Hrușciov a fost, de fapt, un exercițiu inventiv și, în general, unul de succes privind construcția autorității de către o elită lipsită în mod tradițional de orice legitimitate politică.

Combinată cu o liberalizare limitată de la vârf, această distanțare de Moscova a oferit noului val al birocrației de partid o bază ideologică: susținătorii și protejații lui Ceaușescu de la sfârșitul anilor 1960 erau aparatcici între două vârste, care s-au luat cât se poate de în serios ca exponenți ai clasei manageriale naționale în ascensiune. Eliminarea vechii gărzi staliniste le-a deschis o nouă fereastră de oportunități.

Mulți din acești birocrați de partid și de stat s-au identificat cu promisiunile autonomiste ale primei etape a ceaușismului și au participat cu deplin zel la consolidarea noii puteri personale a secretarului general. Mă gândesc aici la nume precum Maxim Berghianu, János Fazekas, Ion Iliescu, Ion Ioniță, Paul Niculescu-Mizil, Cornel Onescu, Gheorghe Pană, Vasile Patilineț, Ion Stănescu sau Ilie Verdeț, care lucraseră în anii ’50 și ’60 sub îndrumarea lui Ceaușescu și crezuseră că promisiunile sale privind conducerea colectivă erau mai mult decât un mecanism temporar de eliminare a veteranilor staliniști.

Mai târziu, când Ceaușescu a descoperit că sub oblăduirea sa acest aparat de partid începuse să se închipuie semi-reformist, acesta a bătut în retragere și a restaurat un model de conducere demodat, extrem de rigid și impregnat ideologic. Orice aducea a competență, modernitate, analiză rațională sau demnitate intelectuală trebuia atacat și, în cele din urmă, umilit. În acest sens, provocările erau organizate tocmai pentru a manufactura ereziile ideologice, uneori sub cele mai bizare pretexte, așa cum a fost cazul scandalului de notorietate născocit în 1982 împotriva membrilor unei presupuse „secte a meditației transcendentale”.

Morala este că, atât în teorie, cât și în practică, ceaușismul a reprezentat o tentativă disperată din partea unei elite asediate de a câștiga autoritate internă și recunoaștere internațională printr-un accent pus pe exact acea calitate care îi lipsise în cea mai mare parte a istoriei: prestigiu național și influență.

Într-adevăr, Ceaușescu n-a fost întotdeauna urât sau disprețuit. Departe de acest lucru, în timpul anilor 1960 și începutul anilor ’70, mulți români s-au simțit animați de sfidarea Conducătorului la adresa Moscovei, apropierea de Iugoslavia și de Occident, sau de gloria proiectată a viitorului țării lor.

Modul în care tot acest capital politic a fost risipit iar elita politică emasculată de către comandantul ei suprem rămâne un subiect fascinant, pe care l-am explorat în detaliu de-a lungul carierei mele academice. În acest sens, ar fi suficient să comparăm statutul internațional al PCR-ului la momentul celui de-al IX-lea Congres—primul care a confirmat supremația la vârf a lui Ceaușescu—din iulie 1965 cu abisala izolare internațională a liderului și partidului la momentul celui de-al XIV-lea Congres, în noiembrie 1989.

Boicotat cum era de către „fraternele” țări ale Pactului de la Varșovia și considerat o rușine în rândul partidelor marxiste occidentale, PCR nu mai putea conta decât pe solidaritatea cu Coreea de Nord și câteva mișcări radicale din Lumea a Treia...