Spre deosebire de partidele leniniste bulgar, maghiar, polonez sau iugoslav, Partidul Comunist Român a fost, în mod cu totul dramatic, o formațiune periferică, dominată în întregime de aparatul Cominternului.
PCR a reușit să câștige notorietate națională și să-și impună hegemonia doar cu ajutorul Armatei Roșii, după ocuparea țării, în august 1944. Acest servilism față de Kremlin a obliterat facultățile critice ale elitei comuniste românești și ale cadrelor de partid. Au existat, desigur, excepții individuale, dar ele au fost marginalizate și amuțite rapid. De aceea, pretenția de legitimitate a partidului a rămas mereu o chestiune discutabilă, chiar și după ce secretarul general Gheorghe Gheorghiu-Dej a scos din jobenul său politic, în perioada 1963–1964, un românism reșapat.
Istoricul emigrat Georges Haupt (născut la Satu Mare în 1928 și decedat la Roma în martie 1978), unul din mulții observatori occidentali interesați de „calea originală” a României, a sugerat cândva că cea mai bună interpretare a rupturii PCR-ului de Hrușciov a fost, de fapt, un exercițiu inventiv și, în general, unul de succes privind construcția autorității de către o elită lipsită în mod tradițional de orice legitimitate politică.
Combinată cu o liberalizare limitată de la vârf, această distanțare de Moscova a oferit noului val al birocrației de partid o bază ideologică: susținătorii și protejații lui Ceaușescu de la sfârșitul anilor 1960 erau aparatcici între două vârste, care s-au luat cât se poate de în serios ca exponenți ai clasei manageriale naționale în ascensiune. Eliminarea vechii gărzi staliniste le-a deschis o nouă fereastră de oportunități.
Mulți din acești birocrați de partid și de stat s-au identificat cu promisiunile autonomiste ale primei etape a ceaușismului și au participat cu deplin zel la consolidarea noii puteri personale a secretarului general. Mă gândesc aici la nume precum Maxim Berghianu, János Fazekas, Ion Iliescu, Ion Ioniță, Paul Niculescu-Mizil, Cornel Onescu, Gheorghe Pană, Vasile Patilineț, Ion Stănescu sau Ilie Verdeț, care lucraseră în anii ’50 și ’60 sub îndrumarea lui Ceaușescu și crezuseră că promisiunile sale privind conducerea colectivă erau mai mult decât un mecanism temporar de eliminare a veteranilor staliniști.
Mai târziu, când Ceaușescu a descoperit că sub oblăduirea sa acest aparat de partid începuse să se închipuie semi-reformist, acesta a bătut în retragere și a restaurat un model de conducere demodat, extrem de rigid și impregnat ideologic. Orice aducea a competență, modernitate, analiză rațională sau demnitate intelectuală trebuia atacat și, în cele din urmă, umilit. În acest sens, provocările erau organizate tocmai pentru a manufactura ereziile ideologice, uneori sub cele mai bizare pretexte, așa cum a fost cazul scandalului de notorietate născocit în 1982 împotriva membrilor unei presupuse „secte a meditației transcendentale”.
Morala este că, atât în teorie, cât și în practică, ceaușismul a reprezentat o tentativă disperată din partea unei elite asediate de a câștiga autoritate internă și recunoaștere internațională printr-un accent pus pe exact acea calitate care îi lipsise în cea mai mare parte a istoriei: prestigiu național și influență.
Într-adevăr, Ceaușescu n-a fost întotdeauna urât sau disprețuit. Departe de acest lucru, în timpul anilor 1960 și începutul anilor ’70, mulți români s-au simțit animați de sfidarea Conducătorului la adresa Moscovei, apropierea de Iugoslavia și de Occident, sau de gloria proiectată a viitorului țării lor.
Modul în care tot acest capital politic a fost risipit iar elita politică emasculată de către comandantul ei suprem rămâne un subiect fascinant, pe care l-am explorat în detaliu de-a lungul carierei mele academice. În acest sens, ar fi suficient să comparăm statutul internațional al PCR-ului la momentul celui de-al IX-lea Congres—primul care a confirmat supremația la vârf a lui Ceaușescu—din iulie 1965 cu abisala izolare internațională a liderului și partidului la momentul celui de-al XIV-lea Congres, în noiembrie 1989.
Boicotat cum era de către „fraternele” țări ale Pactului de la Varșovia și considerat o rușine în rândul partidelor marxiste occidentale, PCR nu mai putea conta decât pe solidaritatea cu Coreea de Nord și câteva mișcări radicale din Lumea a Treia...
