Vladimir Tismăneanu

Atitudinea bulgară față de hrușciovism a oglindit foarte mult convulsiile care aveau loc în sânul conducerii sovietice. Todor Jivkov (1911–1998) și-a extras legitimitatea politică de pe urma spectaculoaselor revelații ale Congresului al XX-lea al PCUS.

Într-adevăr, în 1956, Jivkov a pus la cale eliminarea fostului său „patron”, veteranul cominternist Vulko Cervenkov (1900–1980), de la vârful partidului. La Plenara din aprilie 1956, prindea contur mitul lui Jivkov ca întrupare a unei noi fețe a comunismului. Lupta dintre Jivkov și facțiunea Cervenkov a durat până la cel de-al XXII-lea Congres al partidului sovietic (1961), atunci când Nikita Hrușciov punea bazele politice ale stopării procesului de de-stalinizare în țările-satelit.

Chiar și după expulzarea lui Cervenkov din partid, staliniștii au continuat să se opună apelurilor lui Jivkov la „dezgheț” intern. În 1962, cel de-al VIII-lea Congres de partid consacra triumful lui Jivkov asupra adversarilor săi staliniști. Ultradogmaticul premier Anton Iugov (1904–1991), care participase la epurările din anii ’50, era atacat de Jivkov și își pierdea toate pozițiile de partid și de stat. Însă Todor Jivkov era el însuși un foarte versat birocrat comunist, iar pornirile sale liberalizante erau doar de formă.

În 1963, Jivkov a emulat izbucnirile anti-intelectualiste ale lui Hrușciov—îndreptate în special împotriva unor artiști liberali sovietici precum poetul Evgheni Evtușenko sau sculptorul Ernst Neizvestny—și a promovat o intensă campanie de epurare a anti-staliniștilor bulgari. Criticii regimului său au fost alungați din Sofia, iar poliția secretă și-a întețit persecuțiile la adresa celor care erau suspectați fie și de cea mai timidă formă de disidență.

Atunci când Hrușciov a fost îndepărtat de la putere, în octombrie 1964, Jivkov a încercat imediat să intre în grațiile noii conduceri sovietice patronate de Leonid Brejnev și Alexei Kosîghin. Problema este că baza lui de putere a rămas extrem de fragilă, iar în primăvara anului 1965, un complot al veteranilor comuniști și al unor ofițeri militari de grad superior aproape că reușise să-l îndepărteze. După înfrângerea puciștilor, Jivkov și-a declarat susținerea necondiționată față de Uniunea Sovietică.

În anii care au urmat, avea să facă din servilism fundamentul puterii sale. Mai târziu, atunci când sovieticii au încetat să-l mai susțină, acest lucru a fost suficient pentru a permite unui grup de conspiratori din interiorul Politburo-ului să-l elimine (decembrie 1989).

Morala poveștii bulgare, aidoma celorlalte povești comuniste europene despre destalinizare, a fost aceea că șocul generat de campaniile lui Hrușciov a afectat toate țările est-europene. Dezordinea care a cuprins elitele locale a rezultat în slăbirea controlului de partid și emergența unor mișcări emancipatoare de la bază (în special în Polonia și Ungaria). Odată ce acuzațiile staliniste anti-Tito au fost expuse drept aberații, tentația comunistă națională a făcut ravagii în regiune.

Desființarea mitului lui Stalin și apelurile lui Hrușciov la o abordare mai creativă a doctrinei revoluționare i-au stimulat pe gânditorii „neortodocși” să pună în discuție chiar fundamentele ordinii existente. De la sfârșitul anilor 1950 și până la începutul anilor 1960, toate țările est-europene au asistat, deși în grade diferite, la ascensiunea tendințelor revizioniste.

Acestea au fost mai îndrăznețe în Polonia și Ungaria, acolo unde edificiul stalinist s-a prăbușit sub asaltul curentelor critice. În Ungaria, dinamismul politic a dus la colapsarea completă a structurilor comuniste și emergența unei ordini pluraliste embrionare, înăbușită repede de trupele sovietice în noiembrie 1956. După înfrângerea Revoluției maghiare, sovieticii au încercat să restaureze o anumită uniformitate a Blocului, însă tentativele lor erau sortite eșecului. Așa s-au dezvoltat tendințele centrifuge în fiecare țară iar elitele locale au refuzat să mai fie tratate în vechea și umilitoarea manieră.

În memoriile sale, Ion Iliescu—președinte al României între 1990–1996 și 2000–2004 și fost membru al elitei de partid sub Nicolae Ceaușescu—admitea că, spre finalul dictaturii, Partidul Comunist Român încetase să mai performeze vreunul dintre rolurile sale tradiționale într-un regim leninist. Gargantuescul PCR nu era nimic altceva decât o ficțiune propagandistică, un instrument dedicat satisfacerii hybrisului nesfârșit al lui Ceaușescu.

Convenienta critică performată de Ion Iliescu la adresa predecesorului său a sunat mereu ca o tentativă neo-hrușciovistă (sau mai degrabă gorbaciovistă) de a pune principalele erori comise de-a lungul anilor de către „Conducător” pe seama excentricității unui individ vanitos și mai puțin pe aceea a unui sistem care a permis, de fapt, politicile deșănțate ale lui Ceaușescu.

Până la urmă, Iliescu ar fi putut întreprinde o demistificare completă a ideologiei politice și a sistemului care a subîntins propria-i carieră politică. În pofida pretențiilor sale la disidență personală, nu a existat nicio facțiune liberală sau reformistă în interiorul PCR, niciun grup ale cărui aspirații să nu fi fost infectate de logica revizionismului marxist.

În cel mai bun caz, au existat conversații private în care indivizii se plângeau de anumite „exagerări” și „distorsiuni”. Pe de altă parte, acest lucru nu înseamnă că fiecare membru al elitei de partid, în special în anii 1970, a susținut total obsesiile dictatorului. La sfârșitul anilor ’70, anumite figuri importante chiar au luat în calcul diferite opțiuni (inclusiv crima politică) pentru a scăpa de din ce în ce mai insuportabilul tiran.

Dintre aceștia, cel mai semnificativ a fost Vasile Patilineț, fostul secretar al Comitetului Central responsabil cu Securitatea și armata în perioada 1965–1970, care a sfârșit într-un misterios accident de mașină la începutul anilor 1980, în timp ce era ambasador în Turcia. Însă nici Patilineț, nici—mai târziu—autorii „Scrisorii celor Șase” (martie 1989) nu au favorizat vreodată răsturnarea completă a sistemului comunist existent.

Ei au fost, într-adevăr, disperați de iluzia grandorii tiranului, în niciun caz de iraționalitatea insurmontabilă a sistemului. Deși au criticat dictatura personală, nimeni nu a pus vreodată la îndoială legitimitatea monopolului partidului asupra puterii.

Chiar și așa, Partidul Comunist Român, care avea aproape 4 milioane de membri și era probabil cel mai larg partid comunist în termeni de proporționalitate, a dispărut aproape peste noapte în decembrie 1989. Sloganuri precum „Ole, ole, Ceaușescu nu mai e!” au marcat nu doar sfârșitul dictaturii bicefale a cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu, ci și decesul irevocabil al PCR.

Trebuie să spunem că procesul de luare a deciziilor într-o organizație leninistă a fost întotdeauna secret, de clică și în mod programatic înșelător—opusul, de fapt, al procedurilor transperante, consensuale și impersonale ale politicii democratice. De pildă, cuiva care nu înțelege rolul unor bestii politice precum spionii sovietici Pantiușa Bodnarenko sau Alexandru Nicolschi în exercitarea terorii în România în timpul celei mai teribile perioade staliniste, precum și conexiunile lor personale cu Gheorghe Gheorghiu-Dej sau membri ai anturajului acestuia, îi va fi greu să priceapă originile și rolul Securității—esențiale pentru orice analiză a comunismului românesc!

Oricum, ca regulă generală, dat fiind „caracterul informal” al sistemului (nu s-a consemnat prea mult), a existat foarte puțină memorie instituțională, iar ce a existat, a fost practic inaccesibil. În schimb, am avut de-a face cu o gamă largă de opinii personale conflictuale despre ce anume ar fi putut însemna acest trecut.

Liderii politici ai ultimului deceniu ceaușist nu știau aproape nimic despre Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Petre Borilă, Gheorghe Apostol, Iosif Chișinevschi, Alexandru Moghioroș și alte personalități de frunte ale PCR în anii 1950 și 1960. Chiar și Dumitru Popescu, ideologul-șef al anilor ’70, a fost extrem de vag în memoriile sale atunci când a vorbit despre natura relațiilor interpersonale în Politburo-ul lui Gheorghiu-Dej.

Așa cum observa și A. James McAdams în legătură cu interviurile luate unor potentați ai fostei Republici Democrate Germane, „una din cele mai interesante descoperiri a fost cât de puțin știau cei mai mulți politicieni, inclusiv membri ai Sozialistische Einheitspartei Deutschlands, despre cele mai importante evenimente și controverse din trecutul est-german. Informația semnificativă politic a fost limitată la câțiva. În întâlnirile din cadrul Politburo-ului, liderii discutau foarte superficial. Doi sau trei indivizi plimbându-se prin pădure într-un weekend luau cel mai adesea deciziile importante, iar expertiza juca rareori un rol major”. (GDR Oral History Project)