Vladimir Tismăneanu

Succesul lui Nicolae Ceaușescu în interiorul elitei comuniste românești și victoria sa asupra unor rivali puternici în luptele care au urmat decesului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe 19 martie 1965, a fost în mare măsură prefigurat, predeterminat și facilitat de istoria partidului (una marcată de o nedomolită pasiune pentru logica exclusivă a stalinismului).

Generații întregi de comuniști români și-au tratat națiunea ca pe un pion ce trebuie manevrat pe o imaginară tablă de șah. Cu excepția Albaniei lui Enver Hoxha, România a fost singurul stat comunist al Europei de Est care a rezistat undelor de șoc ale celui de-Al XX-lea Congres al PCUS și denunțării cultului stalinist de către Nikita Hrușciov.

Acest lucru merită menționat deoarece în perioada 1948–1956, România găzduise practic Cominformul și revista acestuia, Pentru pace trainică, pentru democrație populară, și chiar își demonstrase loialitatea față de Hrușciov în turbulenta toamnă a anului 1956, când, spre deosebire de Ungaria sau Polonia, România n-a generat nicio mișcare de masă semnificativă favorabilă liberalizării (și aici nu vreau nicicum să trec cu vederea protestele studenților de la București, Cluj, Timișoara).

Mai mult, Gheorghiu-Dej îi convinsese pe liderii sovietici că România era imună la orice „virus burghez” sau „revizionist”: în iunie 1958, bazat pe un complex de aranjamente între români, ruși și iugoslavi, trupele Armatei Sovietice de ocupație părăseau țara. În mintea lui Hrușciov, era un gest de bunăvoință față de Occident, menit să-i calmeze pe cei scandalizați de veștile venite dinspre Budapesta privind executarea lui Imre Nagy și a altor lideri ai guvernului revoluționar maghiar.

Chiar și așa, Hrușciov a calculat greșit: departe de a emula relaxarea limitată a Uniunii Sovietice, conducerea PCR și-a încleștat și mai tare ghearele asupra societății românești. Singurul moment în care comuniștii români au fost 100% de partea sovieticilor s-a petrecut atunci când Moscova a revenit la metodele staliniste. Nu doar că Dej și Politburo-ul său au susținut entuziast și oferit sprijin logistic pentru înăbușirea revoltei din Budapesta din 1956, dar au folosit imaginea sperietorii „revizioniste” pentru a declanșa o masivă vânătoare de vrăjitoare în propriul partid (1957–58) și a se deda la noi epurări în rândurile intelighenției.

Din acest punct de vedere, abjectele trăsături ale ultimei decade Ceaușescu n-ar trebui defel să umbrească problemele structurale ale tradiției totalitare a unui partid copleșit de un teribil complex de inferioritate. „Stilul paranoid” al politicii leniniste locale își avea rădăcinile adânc înfipte într-o mentalitate de underdog, o legitimitate națională problematică și un îndelung testat servilism față de Moscova, această Mecca a internaționalismului proletar. Mai mult, aceeași tradiție se mândrea cu disprețul ei suveran la adresa a tot ceea ce putea aduce a democratizare sau liberalizare.

Acest complex s-a manifestat nu doar în preocuparea excesivă a PCR-ului pentru autenticitate și genealogie, ci și, la un nivel mai general, în nesfârșita obsesie pentru identitate națională și predestinare istorică în rândurile intelighenției românești, comunistă, noncomunistă și anticomunistă deopotrivă.

Caracteristicile unei culturi politice obsedate de propria-i ereditate incertă sunt evidente mai întâi în personalitatea lui Gheorghiu-Dej, apoi în cea a lui Ceaușescu, indiferent de cât de diferiți au fost cei doi bărbați de stat. Acest sindrom de paria este probabil principala explicație pentru grotescul comportament al lui Ceaușescu în ultimii zece ani ai domniei sale politice...

„Poetica epurării” a reglementat spațiul ideologic în cadrul corpului social și politic al organizării politice de tip sovietic, redefinindu-i pe „aleșii” comunității și reîntărind rolul mesianic al acestora. Pe cale de consecință, istoria sacră a mișcării a fost rescrisă în manieră eroică, prin sânge și excluziune.

Conceput de către părinții fondatori ca filosofie ce se opune controlului centralizat al statului, marxismul a culminat prin apoteoza sovietică a partidului și mașinăriei etatiste (partolatrie și statolatrie). Legitimitatea elitei bolșevice a provenit în primul rând din relația ei cu doctrina marxistă. Oricât de ezoterice li s-au părut observatorilor externi, conflictele din anii 1920 au atins în cele mai sensibile puncte ale ceea ce Czesław Miłosz a numit Noua Credință, o ideologie „bazată pe principiul că binele și răul sunt exclusiv definibile în termeni de servicii sau daune aduse intereselor Revoluției” (Gândirea captivă).

Revoluția a fost hiperbolizată drept eveniment cathartic, pogorârea unei noi epoci a justiției sociale. Pretențiile marxismului la infailibilitate științifică au fost adăugate acestui melanj. Rezultatul a fost o viziune gnostică explicând istoria și societatea în formule aproape geometrice și ale căror secrete adânci erau accesibile doar unui grup select de gardieni ideologici. Toți acești factori au relevat procesul prin care intelectualii au fost seduși de un pretins determinism inexpugnabil într-o epocă a extremelor politice. Cu alte cuvinte, spre a cita dintr-o carte foarte influentă în anii 1930, ABC-ul comunismului, „ceea ce profețea Marx se împlinește sub proprii noștri ochi”.

Promisiunile sociale și spiritul regenerativ al bolșevismului au fost invocate ca argumente împotriva acelora care deplângeau violența prin intermediul puterii dictatoriale. Mulți intelectuali, incluzând aici câteva nume faimoase precum Maxim Gorki, André Gide, Arthur Koestler, Manès Sperber, Romain Rolland, André Malraux și Ignazio Silone, au fost fascinați de ceea ce părea a fi o aventură istorică eroică.

Revoluția bolșevică a fost, spre a folosi cuvintele măiestrite de politicianul socialist Jean Jaurès pentru cea franceză, „un tun enorm care trebuia să fie manevrat pe afetul său cu încredere, rapiditate și fermitate”. În plus, Uniunea Sovietică era în mod cert pentru ei un model de idei și instituții, sursa unui nou etos socialist, a unui nou umanism, într-o vreme în care democrația reprezentativă liberală era percepută ca a fi eșuat în a se ridica la nivelul provocărilor societăților moderne.

Câțiva dintre ei au fost dezamăgiți de cinismul comisarilor comuniști și au părăsit paraclisele leniniste; alții, precum Pablo Neruda și Louis Aragon, au refuzat să-și lepede credința și au rămas atașați de perimatele învățături comuniste. De asemenea, pe măsura sovietizării Europei de Est, leninismul a devenit o alternativă la renașterea națională. Spre exemplu, doctrinarul comunist Václav Kopecký susținea în ianuarie 1948 că „ideologia noii Cehoslovacii va fi ideologia noii Republici Democrate Populare și ideologia tranziției pe drumul de la capitalism la socialism”.

Multe astfel de exemple pot fi găsite în presa acelor ani, în fiecare din țările regiunii. În împlinirea misiunii sale globale, „elita morală” comunistă a pretins un mandat exclusiv de salvare și adevăr istoric. Sau, în cuvintele lui Jean-Paul Sartre din 1961: „Nimic nu e mai clar; oricare i-ar fi crimele, URSS are pe lângă democrațiile burgheze acest formidabil privilegiu: țelul revoluționar. ...[Uniunea Sovietică a fost] incomparabilă cu alte națiuni; este posibil s-o judeci doar dacă îi accepți cauza și în numele acelei cauze”.