Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Spre deosebire de partidele leniniste bulgar, maghiar, polonez sau iugoslav, Partidul Comunist Român a fost, în mod cu totul dramatic, o formațiune periferică, dominată în întregime de aparatul Cominternului.

PCR a reușit să câștige notorietate națională și să-și impună hegemonia doar cu ajutorul Armatei Roșii, după ocuparea țării, în august 1944. Acest servilism față de Kremlin a obliterat facultățile critice ale elitei comuniste românești și ale cadrelor de partid. Au existat, desigur, excepții individuale, dar ele au fost marginalizate și amuțite rapid. De aceea, pretenția de legitimitate a partidului a rămas mereu o chestiune discutabilă, chiar și după ce secretarul general Gheorghe Gheorghiu-Dej a scos din jobenul său politic, în perioada 1963–1964, un românism reșapat.

Istoricul emigrat Georges Haupt (născut la Satu Mare în 1928 și decedat la Roma în martie 1978), unul din mulții observatori occidentali interesați de „calea originală” a României, a sugerat cândva că cea mai bună interpretare a rupturii PCR-ului de Hrușciov a fost, de fapt, un exercițiu inventiv și, în general, unul de succes privind construcția autorității de către o elită lipsită în mod tradițional de orice legitimitate politică.

Combinată cu o liberalizare limitată de la vârf, această distanțare de Moscova a oferit noului val al birocrației de partid o bază ideologică: susținătorii și protejații lui Ceaușescu de la sfârșitul anilor 1960 erau aparatcici între două vârste, care s-au luat cât se poate de în serios ca exponenți ai clasei manageriale naționale în ascensiune. Eliminarea vechii gărzi staliniste le-a deschis o nouă fereastră de oportunități.

Mulți din acești birocrați de partid și de stat s-au identificat cu promisiunile autonomiste ale primei etape a ceaușismului și au participat cu deplin zel la consolidarea noii puteri personale a secretarului general. Mă gândesc aici la nume precum Maxim Berghianu, János Fazekas, Ion Iliescu, Ion Ioniță, Paul Niculescu-Mizil, Cornel Onescu, Gheorghe Pană, Vasile Patilineț, Ion Stănescu sau Ilie Verdeț, care lucraseră în anii ’50 și ’60 sub îndrumarea lui Ceaușescu și crezuseră că promisiunile sale privind conducerea colectivă erau mai mult decât un mecanism temporar de eliminare a veteranilor staliniști.

Mai târziu, când Ceaușescu a descoperit că sub oblăduirea sa acest aparat de partid începuse să se închipuie semi-reformist, acesta a bătut în retragere și a restaurat un model de conducere demodat, extrem de rigid și impregnat ideologic. Orice aducea a competență, modernitate, analiză rațională sau demnitate intelectuală trebuia atacat și, în cele din urmă, umilit. În acest sens, provocările erau organizate tocmai pentru a manufactura ereziile ideologice, uneori sub cele mai bizare pretexte, așa cum a fost cazul scandalului de notorietate născocit în 1982 împotriva membrilor unei presupuse „secte a meditației transcendentale”.

Morala este că, atât în teorie, cât și în practică, ceaușismul a reprezentat o tentativă disperată din partea unei elite asediate de a câștiga autoritate internă și recunoaștere internațională printr-un accent pus pe exact acea calitate care îi lipsise în cea mai mare parte a istoriei: prestigiu național și influență.

Într-adevăr, Ceaușescu n-a fost întotdeauna urât sau disprețuit. Departe de acest lucru, în timpul anilor 1960 și începutul anilor ’70, mulți români s-au simțit animați de sfidarea Conducătorului la adresa Moscovei, apropierea de Iugoslavia și de Occident, sau de gloria proiectată a viitorului țării lor.

Modul în care tot acest capital politic a fost risipit iar elita politică emasculată de către comandantul ei suprem rămâne un subiect fascinant, pe care l-am explorat în detaliu de-a lungul carierei mele academice. În acest sens, ar fi suficient să comparăm statutul internațional al PCR-ului la momentul celui de-al IX-lea Congres—primul care a confirmat supremația la vârf a lui Ceaușescu—din iulie 1965 cu abisala izolare internațională a liderului și partidului la momentul celui de-al XIV-lea Congres, în noiembrie 1989.

Boicotat cum era de către „fraternele” țări ale Pactului de la Varșovia și considerat o rușine în rândul partidelor marxiste occidentale, PCR nu mai putea conta decât pe solidaritatea cu Coreea de Nord și câteva mișcări radicale din Lumea a Treia...

În pofida campaniei glasnost, anumite lucruri nu s-au schimbat niciodată în structura ritualică a propagandei sovietice. Secretarul general era încă vocea dominantă autorizată să exprime adevărul revelat. Limitele discuției, scopul și obiectivele deschiderii erau prescrise de nomenclatura ideologică.

Chiar figuri importante precum Alexander Iakovlev se confruntau cu campanii de discreditare inițiate de elementele conservatoare din partid, de ofițeri superiori ai KGB și de xenofobi velicoruși pentru că ar fi reprezentat „spiritul malefic” al lui Gorbaciov, trădător suprem al socialismului.

Alți asemenea reprezentanți ai grupului de reformiști care au intrat în colimatorul celor amenințați de „fenomenul Gorbaciov” au fost filosoful Ivan Frolov (pentru o vreme secretarul Comitetului Central al PCUS); politologul Gheorghi Șahnazarov (președinte al Academiei de Științe Politice); consilierul pe probleme de afaceri externe al lui Gorbaciov, Anatoli Cerniaev; Otto Latsis, redactor-șef adjunct al gazetei PCUS, Kommunist; Georgii Smirnov, directorul Institutului de Marxism-Leninism al PCUS; Ivan Voronov, șeful Departamentului Cultural al Comitetului Central; și mulți alții.

Câțiva dintre ei lucraseră la Praga, în anii 1970, ca redactori ai revistei lunare World Marxist Review și erau atrași de ideile care, în atmosfera generală de zastoi, erau neortodoxe, dacă nu chiar în totalitate eretice. Ceea ce rămâne important privind „tânăra elită academică promotoare de politici” din jurul lui Gorbaciov este faptul că elementul comun care i-a adus împreună a fost o experiență împărtășită a aculturației în reformă.

Robert English a identificat două paliere în procesul de învățare a noii identități: „Învățare comparativ-interactivă, prin care legături externe facilitează o mutație în «auto-categorisirea» esențială a intelectualilor, a națiunii aflate printre aliați și adversari; și învățare socială, prin care un număr crescând de intelectuali din diferite profesii sunt atrași într-o comunitate indigenă informală” (vezi articolul său, The Sociology of New Thinking).

Oameni precum Iakovlev, Alexei Arbatov (șef de departament la Institutul Economiei Mondiale și Relațiilor Internaționale al Academiei de Științe a URSS), Abel Aganbeghian, Evgheni Velikov, Cerniaev, Șahnazarov și alții, au devenit susținătorii unei „noi gândiri” în politica internațională, una care respingea tradiția sovietică a încercuirii capitaliste sau a revoluției permanente în favoarea integrării în „curentul comun al civilizației mondiale”.

Ei au prilejuit ceea ce conservatorii au numit „conspirația academicienilor”, punând la cale o întoarcere cu 180 de grade care a curmat Războiul Rece. Tot ei au fost printre primii care au atacat realitatea Brejnevșcinei—paralizia politică acompaniată de dezordine morală, deznădejde intelectuală și o erodare continuă a ideologiei dominante.

Robert C. Tucker a descris pe bună dreptate Uniunea Sovietică pre-gorbaciovistă ca societate în tumult: „Oamenii au încetat să creadă în masă în importanța transcendentă a unei condiții colective viitoare numită «comunism». Au încetat să creadă în posibilitatea unei societăți care să ajungă în acea stare și la acea oportunitate de a încerca s-o obțină prin intermediul rolului conducător al partidului comunist, sau prin ei înșiși ca «întemeietori ai comunismului», așa cum programul oficial la partidului își definește cetățenii sovietici. Într-o societate cu o cultură oficială bazată doar pe aceste convingeri, faptul atrage după sine o criză profundă” (Political Culture and Leadership in Soviet Russia).

Întregul etos al clasei politice sovietice a suferit astfel un proces de disoluție lentă și aparent ireversibilă. Deloc surprinzător, regenerarea culturii politice sovietice a apărut ca o preocupare larg împărtășită printre elitele de încredere. Manuscrisul nepublicat al lui Gorbaciov din 1989, în care trasa principalele direcții pentru o reînnoire pluralistă generală a sistemului sovietic, poate fi considerat un răspuns la adresa acelora care au manifestat scepticism cu privire la determinarea sa de a merge dincolo de granițele unui leninism reformat (incluzând aici mulți disidenți sovietici, precum și universitari și politicieni occidentali).

Prin promovarea ideii unui sistem bazat pe domnia legii, Gorbaciov a dezlănțuit, de fapt, un proces politic de nestăvilit, cu efecte istorice la scară globală. În februarie 1990, Gorbaciov a convins Comitetul Central să accepte principiul unui sistem multipartinic și să abandoneze privilegiul constituțional al Partidului Comunist: „Partidul într-o societate în curs de reînnoire poate exista și-și poate juca rolul de avangardă doar ca forță recunoscută în mod democratic. Aceasta înseamnă că statutul său nu ar trebui să fie impus prin postulat constituțional” (citat în numărul Pravda din 6 februarie 1990).

Putem observa că Gorbaciov reafirma de fapt o declarație din 1968 a prietenului său Zdeněk Mlynář privind cele două condiții de validitate pentru prezervarea rolului conducător al partidului. Potrivit multor autori, chiar și această abordare a însemnat doar vârful aisbergului, în sensul că, între 1987 și 1991, Gorbaciov și anturajul său au luat în considerare ideea de a sparge PCUS, în tentativa de a obține mai multă legitimitate și un sprijin mai consistent pentru versiunea perestroika a URSS.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG