Vladimir Beşleagă

Născut (13.02.1935) şi crescut în legendarul tărâm al Zaim-Căuşenilor lui Alexie Mateevici, poetul-preot şi neasemuitul cântăreţ al LIMBII NOASTRE,

L I M B A N O A S T R Ă Î I A L E A S Ă

S Ă R I D I C E S L A V Ă-N C E R U R I,

S Ă N E S P U N Ă-N H R A M Ş I-A C A S Ă

V E Ş N I C E L E A D E V Ă R U R I,

Petru Cărare a fost predestinat de însăşi Providenţa să ducă mai departe în timp şi istorie greaua misiune de a apăra demnitatea şi a promova frumuseţea sufletului acestui neam al nostru atât de obijduit... În vremuri grele i-a fost hărăzit să se ridice şi să păşească în lumea mare, purtat, ba chiar mânat de propriul talent, care s-a dovedit a fi unul de excepţie... A răzbit şi prin război, şi prin foamete, şi prin valuri de deportări, chiar dacă era un copil, dar cine oare pe lumea asta are de suferit mai mult toate cele nenorociri ale vieţii, dacă nu în primul rând copii?

Norocul lui, dar şi al întregii nostre generaţii este că a survenit, până la urmă, moartea tiranului Stalin, aşa că am avut parte, tocmai la ceasul când ne consolidam ca oameni de creaţie, dar şi ca oameni ai cetăţii de o gură de aer al libertăţii, deşi nu a fost decât de scurtă durată şi iarăşi s-a lăsat întunericul. Acel întuneric şi dezmăţ, cu care avea să se confrunte poetul pe tot parcursul vieţii sale, luptând ca un alt Don Quijote cu lancea satirei, cu sabia ironiei, cu pumnalul umorului de toate zilele...

A făcut, după şcoala medie, o Înaltă Şcoală de Jurnalism, fiind selectat, ca unul care era foarte dotat, spre a fi modelat și convertit într-un MARE ADEPT ŞI LUPTĂTOR PENTRU CAUZA MARELUI PARTID LENINIST, CONSTRUCTOR AL CELEI MAI FERICITE SOCIETĂŢI DIN ISTORIA OMENIRII - COMUNISMUL SOVIETIC, dar...

La doar 21 de ani (1956) Petru Cărare scrie celebra SCRISOARE MAMEI, care a fost ca o explozie de adevăr, căci venea să arate, ca şi cum cu degetul, toate „beneficiile” aduse de regimul eliberatorilor ruşi în Basarabia, scandalizând liniştea oficialităţilor, scrisoare care a fost cenzurată, respinsă şi s-a publicat mult mai târziu...

Reproduc câteva fragmente de o rară simplitate, sinceritate, dar cu atât mai impresionante ca mesaj şi curaj poetic.

Despre statutul de jurnalist:

Mi-i sărac serviciu-n fapte,

Ce să-ţi spun? Mă port modern:

Vin la nouă, plec la şapte

Şi-s cu grad de subaltern.

N-am să caut pete-n soare,

Dar spun drept - ca jurnalist,

Nu că n-am nicio valoare,

Pur şi simplu, nu exist.

NU AM DREPT SĂ SCOCIOR TINĂ

ŞI SĂ NASC IDEE NOUĂ,

POT SĂ CRITIC O GĂINĂ,

CÂND ACEASTA NU SE OUĂ...

Despre veneticii care au dat buzna în Basarabia şi despre viaţa sa mizerabilă de... chiriaş:

M-am mutat la altă gazdă,

În Buicani, la o băbuţă

Şi mă lupt s-o dau la brazdă,

Însă dânsa nu mă cruţă:

Pentru nişte geamuri chioare

Şi un pat ca o covată

Îi plătesc două sutare -

Peste-un sfert din leafa roată.

Alţii vin de nu ştiu unde

Şi te miri de cum răzbat,

Dar primesc în trei secunde

Locuinţe de la stat.

Şi sub pălării de fetru

Nu se-ntreabă de-s mai tari:

Sânt mai groşi în diametru -

Au şi camere mai mari.

IARĂ MIE DACĂ-MI VINE

VREUN PRIETEN DE LA ŢARĂ,

EU ÎL CULC ÎN PAT LA MINE

ŞI MĂ DUC SĂ DORM LA GARĂ...

Despre beţia cruntă adusă de eliberatori:

În bodega cea beteagă

Singurel credeam să fiu

Când colo - o lume-ntreagă

S-a-ntărtat şi bea rachiu.

Răsunau în lanţ de tusă

Ba regrete, ba proteste,

Ba comenzi în limba rusă:

„Daite nam eşcio po dvesti!”

Despre costumul ce şi l-a cumpărat şi a rămas rău dator, iar haina deja s-a şi uzat în coate... Despre alimentaţia proastă... Despre singura soluţie ce-i rămâne: „Să mă-nsor”, dar nici asta nu merge... În fine, o autoironie:

Am o faţă atât de slabă,

Că-ntr-o zi o fată mare

Serios de tot mă-ntreabă:

„NU EŞTI NEAM DE-A LUI CĂRARE?”

Şi cum începe scrisoarea: „Mamă, mamă, dragă mamă”, aşa se încheie: „Dragă mamă, bună mamă”:

Ştiu că inima te doare

Şi un dor demult te-apasă,

Dar nu pot să-ţi scriu scrisoare

Şi n-am timp să vin pe-acasă.

8 februarie 2015

P.S. Un autor comic, mai exact, un talent comic, posedă, în aceeaşi măsură, şi darul de autor tragic. Or, lucru ştiut, comicul nu este altceva decât sublimarea tragicului. Adică, atunci când durerea devine insuportabilă, dincolo de care se cască neantul, singura soluţie de a supravieţui este de a evada în... comic.

Apropo, la vremea lui, făcând o vizită la Sibiu, încă pe când acesta se afla încorporat în Imperiul austro-ungar, find acolo întâmpinat cu braţele deschise de fraţii ardeleni, Caragiale este numit în felicitările gazdelor mare maestru al scrisului comic, la care nenea Iancu, înduioşat până la lacrimi, li se confesează cam aşa: „Dragii mei, dacă aţi şti din ce adâncuri triste izvorăşte veselia mea... Poci pentru ca să zic , că... sunt cel mai trist dintre voi... ”

Mi-am amintit acest moment, pe care-l relatez de o manieră liberă, atunci când am recitit poemul lui Petru Cărare „TATA”. Începe aşa: „Toţi şi-o laudă pe mama - Cu cântările de-a gata”... Apoi conchide: „Eu îmi potrivesc cuvinte/Şi am să cânt şi despre tata”... Poemul e în cu totul alt registru şi conţine în el un compartiment de o forţă artistică rară în poezia noastră lirică. Orală, dar şi cultă...

Este vorba de 3. BOCETE:

- Plângi, din gemurele, casă,

Că stîpânul tău te lasă

Şi se duce să nu vie,

Să rămâi tu tot pustie,

De neamuri înstrăinată,

Şi cu uşa încuiată.

- „Lungă-i calea prin pădure,

Da-i mai lungă pe cea lume”.

- Mai deschide gura,tată,

Şi ne mai învaţă-o dată

Lucrul cel bun cum se face,

Care-i rău şi care-ţi place,

Cum să ne purtăm în lume,

Să cântăm, să spunem glume.

- Mai deschde ochii, tată,

Să vezi lumea-nlăcrămată,

Că n-ai să te-ntorci vreo dată.

Ia priveşte în câmpie

Ierburile cum adie

Şi spre ele te îmbie.

- Nu înmărmuri aici,

Mâinile să le ridici

Şi să te apuci de coasă,

Că pe ea-i rugina groasă.

Înspre pomi să le întinzi

Şi copiii să-ţi cuprinzi.

- Ia-mă, tată, şi pe mine,

Poate-acolo îi mai bine,

Dar de-acolo nu mai vine

Înapoi nicicînd şi nimeni.

Ce atuncea te grăbeşti

Spre Împărăţii Cereşti?

Au cu ce te-am supărat,

Că te duci şi ne-ai lăsat.

- Vai, cum mândrele sprâncene

Flori s-or face ca-n poiene.

Din ochi ca două stele

Cum or creşte albăstrele,

Cum din inima cu dor

Flori vor creşte-ncetişor...

V.B.

Cele ce urmează nu vor fi decât simple schiţe-retuşe de reflecţii şi opinii despre omul Petru Cărare şi opera sa, având la bază impresii mai curând subiective, accidentale, decât o încercare de a proceda la analize savante şi a emite judecăţi, aprecieri şi concluzii axiologice... Spun asta din chiar debutul acestor rânduri, deoarece mă voi referi, cel mai adesea, la amintiri personale, dat fiind că aşa a vrut destinul, ca pe parcursul anilor, în special, la începutul activităţii literare, şi a Domniei Sale, dar şi a mea, să activăm împreună, alături, şi să-l cunosc din aproape...

Să-l cunosc şi să-l îndrăgesc.

Fenomen, după cum se ştie, rar în mediul acestei specii de orgolioşi, ambiţioşi, invidioşi care sunt aşa zişii... oameni de creaţie.

Voi începe de cam departe, dar aşa sunt capriciile memoriei şi, ca să fii autentic şi credibil, te vezi obligat a o urma.

Pe la începutul anilor '90, când ni s-a deschis trecerea peste Prut şi am avut marea fericire de a ne vedea fraţi cu fraţi, graţie iniţiativelor inspirate ale lui Augustin Buzura, pe atunci director al Fundaţiei Culturale Române, noi, chişinăuenii, eram invitaţi şi mergeam în grupuri impunătoare la memorabilele întâlniri, simpozioane, conferinţe, congrese ale scriitorilor români din toată lumea, care se desfăşurau în staţiunea balneară Neptun. Atâtea lucruri frumoase: contacte şi cunoştinţe noi, fascinante călătorii în zonă, discuţii şi schimb de idei se produceau în acele zile!

Şi iată, odată, pe când ne întorceam cu autocarul spre casă, dar aveam a trece prin Bucureşti şi eram împreună cu colegi din ţară, de, ca la drum lung, ploua cu tot felul de replici, pătărănii şi bancuri, nu ştiu cum mi-a venit şi mie rândul să bag o vorbă între a celorlalţi, dar una de duh, iute, pipărată... Am zis-o, acum nu mai țin minte ce anume, dar am pronunţat numele lui PETRU CĂRARE.

- Cum ar fi zis PETRU CĂRARE!

La care poetul Nicolae Prelipceanu, care era în acelaşi car, a exclamat entuziasmat:

- Ce nume frumos!

De ce să-mi fi amintit de el, atunci, acolo, nu pot decât să presupun. Şi anume, pentru că Petru al nostru, marele om de suflet, ironistul scăpărător, cel care a satirizat ca nimeni altul la noi prostia, falsul si impotenţa sistemului totalitar, ne lipsea atât de mult, fiind încă de pe atunci aproape imobilizat, aşa că nu avea posibilitatea să călătorească împreună cu noi.

Odată ce mi-a răsărit din negura anilor acest moment şi, apoi, ca să nu macin vorbe în gol, o să încerc să alimentez curiozitatea cititorului meu - de voi avea parte de el -, şi voi aduce doar două spuse BRAND CĂRARE, prima neutră, a doua destul de... acidă.

Apărea prin acei ani, la Chişinău, o publicaţie pentru tineret, care se numea, la început, chiar aşa: „TINERETUL MOLDOVEI”. După o vreme i s-a părut cuiva, că nu prea sună moldoveneşte şi a fost ...rebotezată în „TINERIMEA MOLDOVEI”. Ştiţi cum îi zicea Petru al nostru?

- „T I N E R I C A M O L D O V E I !”.

Alta. Adică cea de-a doua vorbă de DUH, dar şi de... NĂDUH a lui Cărare.

Şi el, şi eu, şi noi toţi cei din anii aceia, tineri autori, ca să nu zic scriitori, că încă nu prea eram, adică şi NE-CUNOSCUŢI, dar şi NE-RESCUNOSCUŢI, ne câştigam existenţa muncind prin cele redacţii, că în altă parte nu aveai unde, ca nişte FIL-OLOGI ce eram. Ce mai meserie era jurnalismul pe atunci se cam ştie, deşi am apucat şi un scurt timp de o anume slăbire a chingilor cenzurii şi severului control de partid. Dar scurt de tot şi care s-a încheiat brusc, ca printr-o răsturnare de... covată, ca să nu zic: de TREUCĂ!

Voi relata ceva mai încolo ce am în vedere, iar acum cea de-a doua vorbă celebră a lui Petru Cărare.

Ştiţi cum a botezat dânsul faimoasa CASĂ A PRESEI din Chişinău, care a fost construită cu mult fast şi inaugurată cu un răsunător tam-tam de către ideologii vremii („pentru jurnaliştii noştri! pentru detaşamentul de şoc al partidului în marea operă de construcţie a comunismului!)?

I-a zis aşa :

- „C A S A P R E S I U N I I !”

Dar acestea sunt doar unele butade carariene, ca să zic aşa, dar câte or mai fi fost şi nu le-am reţinut eu? Ce minunat ar fi, dacă cei care au ajuns la aceste zile, să şi le amintească şi ei, apoi să le adunăm şi să le... salvăm. Ca o davadă şi mărturie, că spiritul mucalit al neamului nu a dormitat în acele vremuri de tristă amintire, cum nu e lipsă nici astăzi. Am avut oameni de spirit, care au încondeiat frumuşel faţa (semănând mai mult cu dosul a) acelei epoci intrate în istorie ca VREMEA VĂCARULUI FILOZOF ,ALIAS BODIULISMUL, cum au fost regretaţii VASILE COROBAN, AURELIU BUSUIOC, NICOLAE SULAC, dar si alţii de care s-ar cuveni să ne aducem aminte...

Dintre ei, zic eu, primul a fost, şi este, şi rămâne autorul „Săgeţilor”,al „Carului cu proşti”, al virulentelor comedii printre care magnificul „Portretul”, al prozelor din „Zodia musafirului”, traducerea din Sebastian Brant „Corabia nebună”, dar şi fulminantele şi tunătoarele madrigale satirice din cartea „FULGERE BASARABENE”, din care reproduc unul, spre... deliciul nostalgicilor comunişti şi socialişti:

„L E N I N A F O S T Ş I E L H R I S T O S,

D O A R C Ă A D A T C R U C I L E J O S .

D I N A L T A R E A U R I T E

A F Ă C U T G R A J D U R I D E V I T E”

7 februarie 2015