Cele ce urmează nu vor fi decât simple schiţe-retuşe de reflecţii şi opinii despre omul Petru Cărare şi opera sa, având la bază impresii mai curând subiective, accidentale, decât o încercare de a proceda la analize savante şi a emite judecăţi, aprecieri şi concluzii axiologice... Spun asta din chiar debutul acestor rânduri, deoarece mă voi referi, cel mai adesea, la amintiri personale, dat fiind că aşa a vrut destinul, ca pe parcursul anilor, în special, la începutul activităţii literare, şi a Domniei Sale, dar şi a mea, să activăm împreună, alături, şi să-l cunosc din aproape...
Să-l cunosc şi să-l îndrăgesc.
Fenomen, după cum se ştie, rar în mediul acestei specii de orgolioşi, ambiţioşi, invidioşi care sunt aşa zişii... oameni de creaţie.
Voi începe de cam departe, dar aşa sunt capriciile memoriei şi, ca să fii autentic şi credibil, te vezi obligat a o urma.
Pe la începutul anilor '90, când ni s-a deschis trecerea peste Prut şi am avut marea fericire de a ne vedea fraţi cu fraţi, graţie iniţiativelor inspirate ale lui Augustin Buzura, pe atunci director al Fundaţiei Culturale Române, noi, chişinăuenii, eram invitaţi şi mergeam în grupuri impunătoare la memorabilele întâlniri, simpozioane, conferinţe, congrese ale scriitorilor români din toată lumea, care se desfăşurau în staţiunea balneară Neptun. Atâtea lucruri frumoase: contacte şi cunoştinţe noi, fascinante călătorii în zonă, discuţii şi schimb de idei se produceau în acele zile!
Şi iată, odată, pe când ne întorceam cu autocarul spre casă, dar aveam a trece prin Bucureşti şi eram împreună cu colegi din ţară, de, ca la drum lung, ploua cu tot felul de replici, pătărănii şi bancuri, nu ştiu cum mi-a venit şi mie rândul să bag o vorbă între a celorlalţi, dar una de duh, iute, pipărată... Am zis-o, acum nu mai țin minte ce anume, dar am pronunţat numele lui PETRU CĂRARE.
- Cum ar fi zis PETRU CĂRARE!
La care poetul Nicolae Prelipceanu, care era în acelaşi car, a exclamat entuziasmat:
- Ce nume frumos!
De ce să-mi fi amintit de el, atunci, acolo, nu pot decât să presupun. Şi anume, pentru că Petru al nostru, marele om de suflet, ironistul scăpărător, cel care a satirizat ca nimeni altul la noi prostia, falsul si impotenţa sistemului totalitar, ne lipsea atât de mult, fiind încă de pe atunci aproape imobilizat, aşa că nu avea posibilitatea să călătorească împreună cu noi.
Odată ce mi-a răsărit din negura anilor acest moment şi, apoi, ca să nu macin vorbe în gol, o să încerc să alimentez curiozitatea cititorului meu - de voi avea parte de el -, şi voi aduce doar două spuse BRAND CĂRARE, prima neutră, a doua destul de... acidă.
Apărea prin acei ani, la Chişinău, o publicaţie pentru tineret, care se numea, la început, chiar aşa: „TINERETUL MOLDOVEI”. După o vreme i s-a părut cuiva, că nu prea sună moldoveneşte şi a fost ...rebotezată în „TINERIMEA MOLDOVEI”. Ştiţi cum îi zicea Petru al nostru?
- „T I N E R I C A M O L D O V E I !”.
Alta. Adică cea de-a doua vorbă de DUH, dar şi de... NĂDUH a lui Cărare.
Şi el, şi eu, şi noi toţi cei din anii aceia, tineri autori, ca să nu zic scriitori, că încă nu prea eram, adică şi NE-CUNOSCUŢI, dar şi NE-RESCUNOSCUŢI, ne câştigam existenţa muncind prin cele redacţii, că în altă parte nu aveai unde, ca nişte FIL-OLOGI ce eram. Ce mai meserie era jurnalismul pe atunci se cam ştie, deşi am apucat şi un scurt timp de o anume slăbire a chingilor cenzurii şi severului control de partid. Dar scurt de tot şi care s-a încheiat brusc, ca printr-o răsturnare de... covată, ca să nu zic: de TREUCĂ!
Voi relata ceva mai încolo ce am în vedere, iar acum cea de-a doua vorbă celebră a lui Petru Cărare.
Ştiţi cum a botezat dânsul faimoasa CASĂ A PRESEI din Chişinău, care a fost construită cu mult fast şi inaugurată cu un răsunător tam-tam de către ideologii vremii („pentru jurnaliştii noştri! pentru detaşamentul de şoc al partidului în marea operă de construcţie a comunismului!)?
I-a zis aşa :
- „C A S A P R E S I U N I I !”
Dar acestea sunt doar unele butade carariene, ca să zic aşa, dar câte or mai fi fost şi nu le-am reţinut eu? Ce minunat ar fi, dacă cei care au ajuns la aceste zile, să şi le amintească şi ei, apoi să le adunăm şi să le... salvăm. Ca o davadă şi mărturie, că spiritul mucalit al neamului nu a dormitat în acele vremuri de tristă amintire, cum nu e lipsă nici astăzi. Am avut oameni de spirit, care au încondeiat frumuşel faţa (semănând mai mult cu dosul a) acelei epoci intrate în istorie ca VREMEA VĂCARULUI FILOZOF ,ALIAS BODIULISMUL, cum au fost regretaţii VASILE COROBAN, AURELIU BUSUIOC, NICOLAE SULAC, dar si alţii de care s-ar cuveni să ne aducem aminte...
Dintre ei, zic eu, primul a fost, şi este, şi rămâne autorul „Săgeţilor”,al „Carului cu proşti”, al virulentelor comedii printre care magnificul „Portretul”, al prozelor din „Zodia musafirului”, traducerea din Sebastian Brant „Corabia nebună”, dar şi fulminantele şi tunătoarele madrigale satirice din cartea „FULGERE BASARABENE”, din care reproduc unul, spre... deliciul nostalgicilor comunişti şi socialişti:
„L E N I N A F O S T Ş I E L H R I S T O S,
D O A R C Ă A D A T C R U C I L E J O S .
D I N A L T A R E A U R I T E
A F Ă C U T G R A J D U R I D E V I T E”
7 februarie 2015