Vladimir Beşleagă

Trec anii. Mulţi dintre colegi s-au călătorit în Lumea Umbrelor. Se aşterne peste numele lor Tăcerea. Adeseori şi - Uitarea...

Dar nu ştiu cum se face, că în nopţile când fuge somnul şi vin orele clare ale amintirilor, brusc se smulg din negura vremii, vin la noi, ca şi cum ar fi vii, ba chiar mai vii decât erau în viaţă... Şi iar suntem împreună, noi, cei de altădată...

Ion Vatamanu, poetul.

Ion Vatamanu, doctorul în chimie.

Ion Vatamanu, deputat în primul Parlament de după 1990...

Când zicem poetul, imediat ne răsună în auz viersul: „Tu o frunză, eu o frunză, Ştii ce fac? Un copac. Un copac şi un copac, Împreună ştii ce fac? Un meleag!” Sau: „Ce vor scriitorii?”

Ion Vatamanu a fost printre cei care au imprimat o nouă faţă poeziei române din Basarabia. Coborâtor din Costicenii Cernăuţilor a adus sonorităţi proaspete, la fel ca alţi confraţi bucovineni. Deşi ei se considerau basarabeni, hotarul cu Bucovina fiind plasat mai sus, pe râuleţul de la Noua-Suliţa... Dar rămaşi pe teritoriul Ucrainei, aşa le ziceam: sunteţi bucovineni şi nu se supărau...

Da, tocmai mi-am amintit o vorbă a lui Bogdan Istru, care îl includea în grupul celor patru: VIERU, VODĂ, VASILACHE, VATAMANU. Şi ştiţi ce formulă găsise scriitorul nostru mai în vârstă? Ca un ales om de cultură, cunoscător de limbi europene, cel care singurul din generaţia lui a semnat Scrisoarea celor 66 pentru revenirea la grafia latină, zicea în germană: VIER V. (se citeşte: fier fau). Adică grupul celor patru de: V!

Am început intenţionat cu aceste detalii mai grave, dar, de fapt, scopul notiţelor de mai jos este complet altul.

Ne aflăm în dârdora campaniei electorale. Poate tocmai de aceea am şi avut vizita (nocturnă) frumoasă a fratelui Ion.

Hai să le iau pe rând. Cu momente şi întâmplări nostime, la unele din care am fost martor şi eu.

Mergem noi, un grup de scriitori de la Chişinău, la întâlniri cu elevii din şcolile din Bucovina. Îl avem de lider-moderator pe un coleg ucrainean, pe numele lui Folvarocinâi. Dânsul ne oferă cuvântul în faţa publicului. Iată că zice, pe ucraineşte desigur:

- A taperea vâstupit moldavschii pismennic Hrihorii BOstan. (Acum are cuvântul scriitorul moldovean Grigorie BOstan, cu accentul pe O).

Vatamanu de colo:

- Nu: BOstan, ci BostAn!

Folvarocinâi reia:

- A taperea vâstupit moldavschii pismennic Hrihorii BOstan...

Vatamanu iar:

- Ne BOstan, a BostAn !

- A taperea vâstupit, zice iar Folvarocinâi, şi-i dă tot cu BOstan, BOstan, iar Vatamanu îl corectează, dar nu are pe... cine...

Vatamanu a fost un bon vivant, îi plăceau şuietele, chefurile, uneori lungindu-le peste noapte. Se întorcea o dată pe la orele 3-4 dimineaţă spre casă. Pe jos, că transportul nu circula, împreună cu alţi câţiva amici... Era pe strada Puşkin, ceva mai la vale de magazinul GEMENII. Se opresc să mai tragă o ţigară şi, iată, văd venind spre ei, la deal, pe un bărbat cu... o vacă de funie.

- Moşule! Încotro duci mila casei la astă oră matinală?...

- La piaţă... S-o vând...

Iar piaţa de vite se făcea pe atunci undeva în partea de sus a oraşului.

- Cum? Se înduioşează poetul Vatamanu. S-o vinzi? Sărmana... Da-i aşa de drăguţă... Şi s-o vinzi?...

Omul ca omul, cu nevoile lui, se uită la aceşti strigoi noptatici şi vrea să-şi vadă de drum, că mai are de mers... Atunci Ion i se pune în cale:

- Moşule, dă-mi voie s-o sărut!

- Ce!? CUM!?

- Îţi dau trei ruble, numai lasă-mă s-o sărut...

Îi bagă gospodarului hârtia şi... pupă vaca...

Ăsta era Vatamanu!

Dar pomeneam de campania electorală, astăzi în plină şi convulsivă desfăşurare la Moldova. Voi aduce o pătăranie vatamaniană care, eventual, îi va inspira pe concurenţii electorali la a obţine victoria nu doar asupra electoratului, ci şi asupra oponenţilor.

S-a întămplat într-o circumscripţie din vecinătatea capitalei. Concurau pentru demnitatea de deputat doi scriitori şi un baron local. Desigur, baronul ar fi avut ascendente asupra celor doi conţopişti, dar vorba e că pe atunci, la sfârşitul anilor optzeci, scriitorii prezentau floarea naţiunii şi erau votaţi, ca să zic aşa, cu ochii închişi şi cu mare entuziasm.

Vatamanu pleda pentru Mihai Cimpoi. Erau alegeri pentru Congresul popoarelor de la Moscova. Pe timpul lui Gorbaciov.

Pe cine avea de opozant Cimpoi?

Pe o colegă de a noastră, care, în naivitatea ei, decise să fie şi ea... deputată.

- Nina, dragă, o luă cu binişorul Ion Vatamanu: ţie-ţi trebuie să te faci deputată? Tu ştii cum îi acuma, în democraţie? Acuma fiecare are dreptul să strige orice-i trece prin cap. Şi or să strige şi pentru tine: SUS JOSU! Ori: JOS JOSU! Pardon: JOS SUSU! Şi ai să te faci de râs, draga mea...

Colega noastră s-a retras din cursă...

Da, dar mai rămânea baronul local. Lasă că şi pentru acesta fantastic de inventivul Vatamanu a găsit ac de cojoc. Acela, fiind un preşedinte de ceva în raionul lui, deci, om mare, dar spre nenorocul lui purta un nume de-a dreptul bizar. Ba chiar fatal!

Se numea: CIMPOACĂ.

Pe acesta Vatamanu îl ia din altă parte. Nu cutează să-i spună că nu merită să fie deputat - n-are decât!

- Domnule Cimpoacă, porneşte să-l prelucreze Ion: ai să devii dta deputat. Ai să vii cu toţi deputaţii de Moldova la aeroport pentru a pleca la Moscova. Desigur, vor sosi şi reporterii radio şi televiziune acolo, ca să mediatizeze evenimentul. Vor relata în auzul întregii republici, dar ce zic eu? În auzul întregii lumi: „Astăzi, de la aeroportul Chişinău, a plecat delegaţia de deputaţi pentru a participa la lucrările Congresului Popoarelor Uniunii Sovietice... Şi vor urma numele deputaţilor noştri: CIMPOI... altul careva... Şi deodată va răsuna numele matale: CIMPOACĂ...

Acel baron simţi că i se lungesc urechile: ce vrea să spună scriitorul acesta?

- Şi ştii ce-o să înţeleagă toată Moldova, ba chiar întreaga lume?

- ???

- Că dta, domnule Cimpoacă, nu eşti altcineva decât soţia dlui... Cimpoi!!!

S-a retras, imediat, şi acest a...

Şi ultimul moment. În acel prim Parlament de la Chişinău, am avut şi eu onoarea să mă prenumăr. Eram mai mulţi scriitori. Cei mai activi, însă, au fost regretaţii Ion Vatamanu şi Lidia Istrati. Când vorbeau ei, toată lumea era ca şi... paralizată. Da, venise vorba despre câte femei ajunseseră în acel legislativ. Vreo şase, atât. Lucru pe care l-a remarcat într-un discurs fulminant Ion Vatamanu:

- Noi avem în Parlament femei PUŢINE, DAR DESTULE!

O avea în vedere, desigur, pe colega noastră LIDIA ISTRATI, aceea care atunci când avea microfonul, săltau din fotolii toţi agrarienii, interfrontiştii şi alţii eiusdem farinae...

12 octombrie 2014.

Este bine cunoscută atitudinea lui Lucian Boia faţă de miturile naţionale: demitizarea. Iată că în interviul „Românii sunt o naţie frustrată, complexată din cauza istoriei” (Jurnal de Chişinău, 26 .09.2014) Domnia Sa spune: „Eu nu mi-am propus să distrug miturile. Mi-am propus, ca istoric, să le analizez critic..., sunt mituri care prin forţa lor extraordinară contează foarte mult în viaţa unei naţiuni..., mituri precum cel al descendenţei nobile romane sau daco-romane, mitul Daciei antice, mitul lui Mihai Viteazul, toate au jucat un rol foarte important. Fără acestea, probabil că nici nu ar fi existat o naţiune română...”

În continuare, după ce face o comparaţie între rolul jucat în istorie de ţări vecine precum Polonia, Ungaria şi Bulgaria, referindu-se la istoria românilor, domnul profesor conchide: „Este o istorie care începe mai târziu, este o istorie mică.” Şi: „Până la 1859 (Principatele Române - V.B.) au fost nişte ţărişoare, aflate în voia soartei”.

Dat fiind că acest interviu este prilejuit de apariţia cărţii „Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări”, la respectiva întrebare Lucian Boia răspunde: „...la 1859, dacă nu ar fi fost războiul Crimeei... nu ştiu dacă România s-ar fi făcut... În Primul Război Mondial, România iarăşi a avut NOROC (subl. mea - V.B.) ... a obţinut şi Transilvania, şi Bucovina, şi Basarabia”. În continuare, se tot succed... NOROACELE României: „Şi mai recent a fost o doză de NOROC decât mediul incontestabil al României, precum integrarea în UE şi NATO”.

Aici vom face o pauză de respiro şi-l vom întreba pe domnul profesor: dar cum se corelează ISTORIA şi... NOROCUL? Are oare ISTORIA legile ei şi, dacă le are, care ar fi acelea? Dar şi NOROCUL ÎN ISTORIE, ce este acesta şi cum se manifestă el pentru popoare întârziate şi nişte... ţărişoare mici?

Ceea ce m-a determinat să insist asupra acestui subiect a fost anume aducerea în discuţie de către domnul profesor a factorului NOROC în PROCESUL EVOLUŢIEI ISTORICE. Or, dacă Istoria are LEGILE ei, dar NOROCUL nu înseamnă decât HAZARD, ÎNTÂMPLARE, atunci ar reieşi că marile evenimente din ISTORIA ROMÂNILOR, UNIREA MICĂ DIN 1859, dar şi UNIREA MARE DIN 1918 nu au fost decât OPERA HAZARDULUI, A ÎNTÂMPLĂRII ?

Ceea ce e cel puţin... absurd .

Sau poate eu nu am prins subtilităţile expunerii textului? Sau aşa a fost fixat, confuz, răspunsul domnului profesor?

3 octombrie 2014

P.S. Convingerea mea fermă este că în ISTORIE nu se întâmplă nimic prin HAZARD. Chiar şi ceea ce pare a fi ÎNTÂMPLARE, tot are legile ei.

P.P.S. Şi Unirea sub Mihai Viteazul, care este dezavuată de istoricii deconstructivişti, are la bază temeiuri şi argumente irefutabile. Nemaivorbind de Marea Unire de la 1918. Explic: nicio unire nu s-ar fi făcut dacă nu existau premise, iar acestea au existat dintotdeauna, aşteptând doar momentul favorabil şi propice...

P.P.P.S. Teza mea este: pe parcursul secolelor şi mileniilor neamul nostru a servit ca MATERIE PRIMĂ pentru ISTORIA ALTORA, abia în timpurile moderne au apărut condiţii de manifestare a ceea ce s-ar numi VOINŢĂ ISTORICĂ şi acestea s-au realizat... cu brio.

P.P.P.P.S. IDEEA REÎNTREGIRII NEAMULUI, A UNIRII ÎNTR-UN SINGUR STAT, ORICÂT A PĂRUT, PARE ŞI VA MAI PĂREA DE HIMERICĂ, SE VA REALIZA LA MOMENTUL EI... Şi acel moment nu va fi unul de HAZARD, ci de LEGITATE...