„Poetica epurării” a reglementat spațiul ideologic în cadrul corpului social și politic al organizării politice de tip sovietic, redefinindu-i pe „aleșii” comunității și reîntărind rolul mesianic al acestora. Pe cale de consecință, istoria sacră a mișcării a fost rescrisă în manieră eroică, prin sânge și excluziune.
Conceput de către părinții fondatori ca filosofie ce se opune controlului centralizat al statului, marxismul a culminat prin apoteoza sovietică a partidului și mașinăriei etatiste (partolatrie și statolatrie). Legitimitatea elitei bolșevice a provenit în primul rând din relația ei cu doctrina marxistă. Oricât de ezoterice li s-au părut observatorilor externi, conflictele din anii 1920 au atins în cele mai sensibile puncte ale ceea ce Czesław Miłosz a numit Noua Credință, o ideologie „bazată pe principiul că binele și răul sunt exclusiv definibile în termeni de servicii sau daune aduse intereselor Revoluției” (Gândirea captivă).
Revoluția a fost hiperbolizată drept eveniment cathartic, pogorârea unei noi epoci a justiției sociale. Pretențiile marxismului la infailibilitate științifică au fost adăugate acestui melanj. Rezultatul a fost o viziune gnostică explicând istoria și societatea în formule aproape geometrice și ale căror secrete adânci erau accesibile doar unui grup select de gardieni ideologici. Toți acești factori au relevat procesul prin care intelectualii au fost seduși de un pretins determinism inexpugnabil într-o epocă a extremelor politice. Cu alte cuvinte, spre a cita dintr-o carte foarte influentă în anii 1930, ABC-ul comunismului, „ceea ce profețea Marx se împlinește sub proprii noștri ochi”.
Promisiunile sociale și spiritul regenerativ al bolșevismului au fost invocate ca argumente împotriva acelora care deplângeau violența prin intermediul puterii dictatoriale. Mulți intelectuali, incluzând aici câteva nume faimoase precum Maxim Gorki, André Gide, Arthur Koestler, Manès Sperber, Romain Rolland, André Malraux și Ignazio Silone, au fost fascinați de ceea ce părea a fi o aventură istorică eroică.
Revoluția bolșevică a fost, spre a folosi cuvintele măiestrite de politicianul socialist Jean Jaurès pentru cea franceză, „un tun enorm care trebuia să fie manevrat pe afetul său cu încredere, rapiditate și fermitate”. În plus, Uniunea Sovietică era în mod cert pentru ei un model de idei și instituții, sursa unui nou etos socialist, a unui nou umanism, într-o vreme în care democrația reprezentativă liberală era percepută ca a fi eșuat în a se ridica la nivelul provocărilor societăților moderne.
Câțiva dintre ei au fost dezamăgiți de cinismul comisarilor comuniști și au părăsit paraclisele leniniste; alții, precum Pablo Neruda și Louis Aragon, au refuzat să-și lepede credința și au rămas atașați de perimatele învățături comuniste. De asemenea, pe măsura sovietizării Europei de Est, leninismul a devenit o alternativă la renașterea națională. Spre exemplu, doctrinarul comunist Václav Kopecký susținea în ianuarie 1948 că „ideologia noii Cehoslovacii va fi ideologia noii Republici Democrate Populare și ideologia tranziției pe drumul de la capitalism la socialism”.
Multe astfel de exemple pot fi găsite în presa acelor ani, în fiecare din țările regiunii. În împlinirea misiunii sale globale, „elita morală” comunistă a pretins un mandat exclusiv de salvare și adevăr istoric. Sau, în cuvintele lui Jean-Paul Sartre din 1961: „Nimic nu e mai clar; oricare i-ar fi crimele, URSS are pe lângă democrațiile burgheze acest formidabil privilegiu: țelul revoluționar. ...[Uniunea Sovietică a fost] incomparabilă cu alte națiuni; este posibil s-o judeci doar dacă îi accepți cauza și în numele acelei cauze”.
